şpagatu' lu' Van Damme şi nu numai

la şpagat, toată chestia stă în a-ţi ţine ochii închişi, cât mai închişi. Şi e musai ca fiecare picior să fie cocoţat pe câte un lucru mobil (de preferat, şi în stare de funcţionare, ca să redea cât mai bine perfecţiunea şpagatului). Restul vine de la sine.

Demonstraţii de şpagat:

I. şpagatu' lu' Van Damme (cum care din ele? ăla din reclama celor de la Volvo!):

II. evident, nu putea lipsi Chuck Norris (ca să fiu sinceră, habar n-aveam că  le are şi cu şpagatu', dar nu-i nimic, am aflat azi):

III. şpagatu' românesc (mai concret, moldovenesc):

 IV. aici ar trebui să urmeze şpagatu' lu' Mircea Badea, dar n-o să-l postez pentru că ăsta a făcut şpagatu' atât de des la tv. (atât în direct, cât şi în reluare), încât toată lumea mai are încă în minte imaginea lui făcând şpagatu pe două scaune. ceea ce e mai mult decât suficient.

 the end

dusu' la psiholog

Articolul de mai jos a fost publicat azi de Simona Catrina, pe adevărul. ro/life&style.

„Cândva, oamenii mergeau la psiholog pentru ca, după doi ani de şedinţe, să ajungă la concluzia că părinţii sunt de vină. Azi, unele lucruri s-au simplificat, altele s-au complicat.

N-am fost niciodată la psiholog, deşi poate unii consideră acest fapt absolut necesar. Ştiu că ei nu sunt plătiţi ca să-ţi rezolve problemele cu alter-ego-ul tău mai ciufut decât tine, ci ca să te asculte şi să dea din căpăţână, cu aerul că au leac pentru sticleala ta. Jumătate din ei se prefac că iau notiţe, iar în realitate fac sudoku. Atunci când în sfârşit se satură de cărcăleală şi deschid gura, te întreabă ce simţi. De fapt, ei nu răspund niciodată, doar întreabă, cu justificarea nobilă că astfel te ajută pe tine să-ţi răspunzi la dracu ştie ce. Am cunoscut, ce-i drept, şi psihologi minunaţi - dar ca jurnalist, nu ca pacient, din păcate.

Frica mea şi laşitatea lui

Ţin minte şi acum o tipă care ne-a spus că psiholoaga ei i-a găsit ceva nasol ”în plexul lui Oedip”. Ea aşa înţelesese, poate şi datorită faptului că luase bacul cu brio, chiar din a patra încercare, şi rămăsese cu nişte modeste găurele în cultura cam prea generală. Ba chiar a vrut să facă şi o tomografie, să vadă dacă se confirmă cumplita maladie, doar că am oprit-o noi la timp, spre a nu aglomera inutil sistemul sanitar. Fata asta a plătit 200 de roni pe fiecare şedinţă de psihoterapie, timp de vreo şase luni, ca să rămână în cele din urmă cu ideea că are ceva la stomac, din cauza faptului că taică-su o părăsise pe mă-sa.

Am vrut să merg la psiholog fiindcă mi-e frică de şoareci, dar mi-a fost ruşine, vă spun drept. Acolo merg oameni cu probleme serioase, de exemplu cei cărora le e frică de păianjeni, ceea ce reprezintă cu totul altceva. Deci m-am tratat pe Google, cică groaza asta se cheamă musofobie şi e o tâmpenie, întrucât şoricelul moare de frica ta înainte de a muri tu de frica lui. Totuşi, n-am pe conştiinţă niciun şoarece care să fi murit propriu-zis de frica mea, poate şi pentru că pe toţi pe care i-am văzut i-au lichidat pisicile din jurul meu. Oricum, psihologii spun că, atunci când ţi-e teamă de ceva, e musai să te confrunţi cu sursa spaimei, ca să scapi de obsesie. Bunăoară, dacă era după hârţoagele lor deştepte, trebuia să las nişte şoareci să circule pe burta mea, ca să mă conving că sunt doar nişte biete fiinţe gingaşe şi nostime, cu ochişorii ca bobiţa de piper, incapabile să mă ucidă-n chinuri - până la proba contrarie.

Dacă tot voiam să mă duc la cabinet pentru respectivii şoareci, m-am gândit să-l iau cu mine şi pe iubitul meu de-atunci, deoarece avea şi el o fobie: îi era foarte, foarte frică să se însoare, mai ales cu mine. Altfel, dragostea din el dospea ca o cocă, numai că avea o groază patologică în faţa câtorva mici elemente din mediul înconjurător, cum ar fi starea civilă, banderola tricoloră, pirostria, popa, rochiile albe şi monogamia. El mi-a spus, amabil, că numai nebunii se duc la psiholog. Atunci, eu mi-am permis să mă citez pe mine însămi, după modelul lui CTP: precum am scris eu într-un articol, nebunii nu se duc la psiholog, ci sunt duşi la psiholog. Când tocmai încheiam citatul, el era deja la lift. Se grăbea, că tocmai îl sunase Sorana (sunt cam chioară, dar din fericire şi el era cam chior, aşa că-şi setase pe ecranul telefonului nişte litere cât caii). L-am întrebat cu zâmbetul pe buze - cum facem noi, femeile, de obicei - cine biiiip!-ul mă-tii e Sorana. El a răspuns că e o pizzerie, că a comandat odată ceva la ei şi de-atunci îl sună mereu, să-l întrebe dacă mai vrea. Evident, ca-n bancul cu ”iubitule, te-a sunat iapa pe care ai pariat, are ceva să-ţi spună”, pizzeria l-a mai sunat de optzeci de ori, iar relaţia lor a devenit foarte intensă, că aşa-i capitalismul. Odată, l-am auzit spunându-i pizzeriei ”credeam că am lămurit lucrurile între noi, nu mai insista, te rog mult”. Desigur, în prostia mea de-atunci, credeam că au lămurit câte măsline să-i bage-n calzone şi dacă vrea blat pufos sau crustă. Mi-a trebuit un an până m-a sunat pizzeria pe mine personal şi mi-a spus să-i las iubitul în pace, fiindcă e gravidă cu el.

Oglindă, oglinjoară, prostioară

Revenind la psihoterapie, uneori regret că nu am apelat niciodată la aşa ceva. Pe zi ce trece, îmi dau seama că ne bălăcim în tot felul de probleme existenţiale. Ne facem că nu le mirosim, ca atunci când cineva slobozeşte din greşeală un pârţ. Studiile arată că nouă din zece oameni au probleme psihice mai mici sau mai mari, dar numai zece la sută din ei bubuie la uşa unui specialist.

Complexele sunt foarte la modă, deşi ăştia cu life-coaching-ul s-au durdulit de pe urma noastră. ”Rochia asta mă îngraşă, nu-i aşa?”, l-am întrebat odată pe sufletul meu pereche, iar el mi-a răspuns sincer: presupun că, dacă o mănânci pe toată la o masă, te îngraşă. Da, ştiu, bărbaţii nu suportă să-i întrebi dacă te îngraşă o rufă, pentru că ei ştiu din start că nu există răspuns corect la aşa ceva. Dacă zic ”nu, nu te îngraşă”, ţipi ca din gură de maidanez, le spui că mint, plângi cu sughiţuri, trânteşti cel puţin o uşă şi nu mai faci sex cu ei timp de una până la două luni. Dacă spun ”da, te îngraşă”, restul acţiunii se desfăşoară în prezenţa agreabilă a procurorilor şi a medicilor legişti.

Cabinetele de psihologie sunt pline de oameni care ar trebui să năvălească mai degrabă la oftalmolog. Ei văd în oglindă lucruri pe care nici fantomele nu îndrăznesc să le definească: pe scurt, numai monştri. Sunt urât, sunt gras, sunt crăcănat. Când psihologii care au absolvit pe la unele facultăţi dubitabile încep să le amintească de frumuseţea interioară, pacienţii se gândesc la splendoarea pancreasului.

Aveam o amică obsedată că e grăsană, deşi avea 52 de kile. Singurul motiv pentru care nu-i număram coastele era că ştiam deja câte coaste are un om. Când s-a măritat, a orăcăit o săptămână pe pozele de la nuntă. A spus un DA emoţionat şi hotărât, atunci când calculatorul a întrebat-o, cătrănit, dacă e sigură că vrea să şteargă folderul cu imagini. Ei i se părea că era umflată ca o dropie, deşi ne-am străduit să-i explicăm că asta nu e ceva din cale-afară de rău, deoarece există şi păsări mai burtoase decât dropiile. Am aflat ulterior că a mers vreun an jumate la terapie. După primele opt şedinţe, psihologul ei se ducea, la rândul lui, la alt psiholog, ca să-i prescrie calmante, de frică să nu-şi omoare pacienta care pretindea că şi pasta de dinţi îngraşă.

Dincolo de obsesiile clasice, oamenii mai umflă buzunarele psihologilor şi din motive abstracte. ”Nu ştiu cine sunt şi unde mă aflu”, îmi spunea cândva un coleg, justificându-mi decizia lui de a merge la psihoterapie. I-am urat din toată inima să-şi aducă aminte şi cine e, şi unde se află, pentru că psihologul trebuie să trimită cuiva facturile. N-a gustat gluma, era în faza lui emo, iar eu eram în faza mea zen, deci probabil că devenisem foarte enervantă.

”Simt că viaţa n-are rost”, îmi spunea altcineva. Bine, deci vrei să crăpi, ca să ne luăm de-o grijă? – l-am întrebat, săritoare cum sunt. Nu, bineînţeles că nu, el voia să trăiască, se agăţa de viaţă ca motanul de perdea. Numai că se simţea băgat în seamă doar atunci când traiul era căcăniu. Deci era imperios necesar să ni-l facă ferfeniţă şi pe-al nostru, obligându-ne să-l ascultăm ceasuri întregi. Ceea ce nu ne-ar fi deranjat, dacă ne-ar fi plătit măcar pe sfert din cât îi dădea unei psihologuţe cu diplomă obţinută la Spir... ăăă... la o particulară. I-am zis că adevăratul psihopupu a început atunci când, după vreo duzină de şedinţe, nu numai că nu-şi bumbăcea deloc piticii de pe creier, dar îi înmulţea cu o viteză care umilea orice hoardă de omizi. Era şi mai nevricos, şi mai anxios, şi mai ghebos. Se chircea şi se închidea în el, aşteptând să-l ţinem de mână, să-l pupăcim pe creştet şi să ne simţim vinovaţi pentru faptul că viaţa lui de om bogat, frumos, titrat şi adulmecat de femei frumoase e o imensă decepţie. Aveam invidia plină de lacrimi, ce să vă spun.

Hai să ne împăcăm, prostule!

Se poartă terapia de cuplu. Toţi cei care au terminat de spart farfuriile de-acasă trec la planul B, adică încep să-şi spargă şi conturile, în favoarea psihologului. Acesta îi aşază cu fundul pe o canapea, îi serveşte cu un fursec din partea casei, îi întărâtă un pic, după care îi admiră cum se trag de jugulare. Unii susţin că, dacă mergi la tratament cu partener cu tot, se întâmplă ceva frumos, ajungi să vezi în el ceea ce n-ai văzut niciodată până atunci, indiferent că e o virtute sau un furuncul. Oricât vi s-ar părea de ciudat, există şi oameni care dau bani ca să le spună cineva că au nevoie să comunice unul cu altul, să-şi turuie păsurile, din moment ce sunt soţ şi soţie (căsătoriţi între ei sau fiecare cu altcineva, mă rog). Eu, una, n-am prea văzut cupluri pe care le-a cârpit psihoterapeutul, nici măcar în filme, dar asta nu înseamnă că nu există şi miracole. ”Spune-i ce te deranjează la el”, o asmute un terapeut pe o soaţă care se săturase de consort ca de publicitate. Ea, cooperantă, spune că, de exemplu, o deranjează faptul că el e un dobitoc. Apoi, vine rândul inculpatului să spună ce-l deranjează la nevastă-sa. El, mai galant, spune că îl deranjează faptul că ea sforăie – deşi asta nu e treabă de muiere. Psihologul, aţi ghicit, îl va întreba cum se simte atunci când nevasta lui sforăie. Iar clientul răspunde, inocent, că se simte exact ca atunci când vecinul lui a băgat bormaşina-n perete, într-o sâmbătă, dis-de-dimineaţă. Iar el i-a bătut la uşă şi i-a adus civilizat la cunoştinţă că, dacă nu scoate unealta din priză imediat, o să i-o bage acolo unde, cu toate progresele medicinii, nici colonoscopia nu poate să răzbată.”

Trebuie să recunosc că m-am amuzat teribil, citind articolul Simonei. Şi, de asemenea, mai trebuie să recunosc că am avut şi io momentele mele negre când mă băteau gândul şi curiozitatea să văd dacă un psiholog ar fi în stare să descurce iţele din capu’ meu. Mi-au trecut însă repede (norocul/ghinionul meu), zicându-mi că, dacă io nu mi le pot descurca, mira-m-aş să le descurce altu’. 

Acu', subiectul în sine e sensibil şi nu-mi permit să mă aventurez cu cine ştie ce păreri şi sfaturi, dar, în general, o parte din "problemele"oamenilor ţin de cunoaşterea de sine. Probleme pe care uneori şi le-ar putea rezolva singuri dacă, cunoscându-se şi văzându-şi defectele/neajunsurile/etc, s-ar accepta aşa cum sunt şi şi-ar dori schimbarea, chiar necesară atunci când imaginea lor despre ei nu este tocmai în concordanţă cu adevărul din ei. În caz contrar, psihologii vor fi dornici să le facă o programare şi să le explice ei cum stă treaba cu cunoaşterea de sine, acceptarea şi alte chestii de-astea de-ale lor.

Am şi io carnet, sunt şoferiţă

     Un coleg de trafic, supărat pe lumea asta a noastră, din ce în ce mai populată cu femei şoferiţe, şi-a vărsat năduful la un moment dat pe net. Citez:

  „Nu sunt misogin, dar, după 10 ani de permis, ghicesc întotdeauna dacă maşina din faţa mea este condusa de o femeie. Dacă observ un şofer nesigur, care conduce încet, dar neatent, care semnalizează după ce face manevra sau care merge pe 2 benzi, pariez ca e... o şoferiţă (eu ii zic "p..zda proasta", dar, repet, nu vreau sa par misogin).   

    Nu ştiu cum se face, dar mereu în parcarea de la hypermarket se nimereşte câte-o şoferiţă în faţa mea. Deşi conduce un Matiz sau un Peugeot 206, niciodată nu reuseşte să parcheze. Face 'nspe mii de manevre ca să se mişte 2 cm, în ciuda claxoanelor din spate. Nu ştiu de ce, dar în astfel de momente, bărbaţii se gândesc la sex oral. Atât cu şoferiţa în cauză, cât şi cu poliţistul care i-a dat carnetul. Dacă pe lunetă mai vezi şi semnul de începător, atunci tragedia capătă proporţii shakespiriene. Apreciez totuşi bunul simt al şoferiţelor care-şi acceptă condiţia mizeră şi îşi lipesc pe lunetă între 8-10 semne de începători. Ca să fie clar pentru nefericiţii din spate. Sau, pentru nefericiţii cu miopie severă, lipesc o "lamâie" custom made, de dimensiunea unui pepene. Copt. 

    O femeie la volan arată la fel de natural ca un bărbat în rochiţă roz. În ambele cazuri iţi dai cu palma peste frunte şi înjuri printre dinţi: "Ia uite-l si p-ăsta cum merge!... Aaaah, e femeie.....". În momentul, dramatic de altfel, în care realizezi că e vorba de o femeie, te resemnezi. Parcă nimic nu mai contează. Dumnezeu există, dar acum e timpul sa-I plătesti pentru păcate. De altfel, veţi observa pe buzele bărbaţilor expresii de genul: "Dumnezeii mă'sii...." 

   Aţi observat ce caută femeile la o maşină, atunci când vor să-şi cumpere una? Nu contează consumul, fiabilitatea sau performantele tehnice. Ele oricum nu fac diferenţe dintre carburator si cric. Maşina trebuie să fie mare si încăpătoare (shopingu', bătu-l-ar vina...), dar să fie mică şi uşor de parcat. Culoarea e alta dilemă. Trebuie să fie shic şi trendy, dar trebuie să-i scoată în evidenţă şi ochii. 

   Îmi place cum sunt tratate (şi taxate) femeile într-un service auto. Deşi singura problemă a maşinii e între volan şi scaun (!!!), mecanicii pot inventa orice defect, fără să fie contrazişi. În afară de chei şi de oglinda retrovizoare (folosită pentru machiaj, nu pentru a se asigura în trafic), femeile nu cunosc bine nici măcar comenzile maşinii. De câte ori n-aţi văzut o femeie care porneşte farurile dând drumu' la ştergătoare? 

   O altă chestie interesantă la femeile-şoferiţe este poziţia de condus. Întotdeauna scaunul trebuie sa fie dat în faţă. Cât mai în faţă. Daca se poate, lipit de volan. Obişnuite să "călărească", femeile adoptă aceeaşi poziţie şi la volan. Stau "călare" pe volan. Tensionate şi speriate, se uită în toate părţile, mai puţin în faţă. Probabil e sezon de reduceri la haine şi se uită prin vitrine. 

   Femeile nu apasă niciodată ambreiajul cât trebuie. Ele dau vina pe pantofii cu tocuri. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Şi neuronii lor tot pe tocuri sunt.”

   Colegu’, subscriu!

  De năduful colegului de trafic, mi-am amintit acum câteva zile (anume, duminică), când m-am dus şi io ca omu’ la mall pentru cumpărăturile săptămânale. Intru pe culoarul unu’, cu gândul de a vâna un loc liber de parcare, sau pe unul care tocmai intenţionează să părăsească parcarea cu maşina plină de toate cele trebuincioase omului prin casă. Tocmai văzusem o maşină care avea fix intenţia de a părăsi parcarea. Acu’ intenţia exista, dar direcţia nu prea. M-am gândit instantaneu că titular al maşinii care se scremea efectiv să iese din parcare este o femeie. Ghicisem bine. Şi cum parcase chiar lângă staţia de taxiuri, deja se strânseseră doi taximetrişti care mustăceau de mama focului de cazna şoferiţei de a ieşi naiba din parcarea aia nenorocită. Unu’ din cei doi, mai inimos din fire, încerca s-o ghideze de nefericită cu îndemnuri de genul: un pic mai la stânga, aşa, acum dă încet cu spatele. stop. mai dă puţin în faţă şi apoi puţin la dreapta. aşa. acum încearcă să virezi cât poţi la stânga. nu, nu aşa. am zis la stânga, nu tot la dreapta. Faţa şoferiţei luase culorile semaforului. Se făcea când roşie, când galbenă, când verde, când verde intermitent. După îndelungi lupte cu volanul şi schimbătorul de viteze, a reuşit performanţa de a părăsi locul de parcare, răvăşită la propriu (şi nu numai). N-a mai stat la premierea performanţelor sale de şoferiţă. A articulat un „mulţumesc” taximetristului inimos, şi pe-aci i-a fost calea.

  După j’de mii de kilometri de şofat pe drumurile noastre toate, am ajuns la aceeaşi concluzie, anume că femeile la volan (cu mici excepţii) sunt un real pericol în trafic.

   Bineînţeles că io sunt una din micile excepţii. Da, ştiu, uneori sunt de-o modestie ieşită din comun. :)))

"Fericirea bărbatului este de obicei o femeie"

  De ce această imagine? De ce nu? Oare nu asta îşi doresc femeile? Să călărească demonul/animalul din el, să-l îmblânzească şi să-l transforme într-un îngeraş iubitor, cuminte şi ascultător? Uneori le iese, alteori ba.

  Şi totuşi, fericirea bărbatului pluteşte la hotarul dintre rai şi iad, între coapsele fremătând de dorinţă ale unei femei. De cele mai multe ori, alta.

  Mai mult, însăşi viaţa bărbatului începe, continuă şi se termină cu o femeie. Pentru că până şi moartea este de genul feminin.

Suflete

Silueta păşeşte fără grabă pe trotuarul îmbâcsit de paşi indiferenţi. Încet, sfios, încercând să nu deranjeze lumile grăbite. Pe un trotuar al nimănui, ce duce spre nicăieri.

Acelaşi păr. Nici lung, nici scurt. Îmi face cu mâna în timp ce mă îndrept spre el. Îl privesc în aceiaşi ochi, nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la  femeile care au oftat după acel verde. Îşi dezveleşte dantura perfectă. De un alb decupat din reclamele la pastă de dinţi. Verdele ochilor şi albul dinţilor perfecţi. Atât a mai rămas din omul de odinioară. În rest, amprenta alcoolului îşi înfipsese adânc ghearele, sfâşiindu-l în mii de bucăţi. Neras. Cămaşa şifonată şi decolorată de vremuri demult apuse. Scrierile lui zăcând într-un sertar de liceean fără somn. Mi-a promis că mi le va dărui cândva, când va veni timpul. Doar n-o vrea să mi le lase prin testament? Nu mai scrie. Un suflet gol nu poate scrie, mi-a zis de multe ori. Şi n-are muză. Cică e musai să aibă o muză, îmi spunea tachinându-mă. Eu cred că-i e teamă să mai scrie. Talent pierdut.

„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi aşa cum era odată. 

Nici eu nu mai scriu. N-am talent. Cel puţin, nu talentul lui. Cândva ne lăsa cu gura căscată şi cu ochii plini de bucuria de a ne regăsi în scrierile lui. Nu-i plăceau rimele. Cred că nici acum. Nu l-am mai întrebat. Ce rost ar avea să-l întreb, dacă ştiu că nu mai scrie. Parcă a făcut un jurământ. Să nu mai scrie. Poate dacă ar reîncepe să scrie, s-ar lăsa de băut. Uneori îmi vine să-l strâng de gât. Să-i strâng neputinţa de gât. Pe-a lui. Şi pe-a mea.

 „Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe jumătate din ceea ce  era odată.”

Îl privesc în aceiaşi ochi, nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la vremurile trecute.

 - Sărut mâna, suflete! Ce mai faci? Eşti ok?

 - Salutare! Sunt ok. Cu ale mele. Tu nu prea pari ok.

 - Sunt destul de ok. Sunt grăbit. Trebuie să ajung undeva. Suflete, ai cumva să-mi împrumuţi nişte bani? Nu cred că ţi-i voi returna curând.

Mă scotocesc în geantă şi îi întind o bancnotă de 100 de lei, urmărindu-mi gustul amar ce-mi invadează gura şi mintea.

 - Mulţumesc, suflete! Să fii iubită! Mă grăbesc!

 - Şi tu la fel! Ai grijă de tine, ok?

 - Voi avea! Şi tu să ai!

Verdele ochilor şi albul dinţilor perfecţi se pierd pe trotuarul nimănui, ce duce spre nicăieri.

A rămas singura persoană care-mi zice „suflete”.

„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe sfert din ceea ce  era odată.”

L-a luat sau nu l-a luat? că m-a lovit curiozitatea

Aseară, la tv., ştirile de la ora 19,00. Faimoasele ştiri de la ora 19,00. Majoritatea, despre bac-ul lu’ 2013.

La un moment dat, aud întrebarea pusă, zic io, strategic: şi ce anume vrei să faci de-acum încolo? Ea şi numai ea, răspunde foarte sigură pe neuronul ei: îmi doresc să urmez o carieră în traducătorie. What????? Asta e chiar nouă!!! Trebuie trecută la catastif!!!

Carevasăzică, domnişorica îşi doreşte o carieră ca traducătoreasă în traducătorie, bag seamă!!!! Mă gândesc serios, în/din ce naiba de limbi o vrea să traducătorească.

Cred că oferta ei de traducătoreasă ar suna cam aşa:

Traducătoreasă frumoasă şi dăşteaptă, la început de carieră (prospătură), ofer traducere orală (profundă şi cu finalizare) şi normală, în/din limba păsărească, domnilor păsăroi cu ceva euroi în cont, viloaie la mare şi/sau munte, bemveu/merţan la scară.

De preferat, păsăroii să fie căsătoriţi (că-s mai discreţi şi nu fac mofturi).

Pentru păsăroii cu ceva mai multă dare de mână, ofer şi traduceri a(norma)(na)le.

Garantez că traducerile vor fi pe măsura aşteptărilor!

Nu ezitaţi, sunaţi acum la numărul de telefon afişat pe ecran: 89890009898000112.

Acu’, eu am o curiozitate: păsărica (viitoare traducătoreasă) o fi luat sau nu bac-ul? că n-am prins interviul de la început.

Auzi la ea: traducătorie!!!!!!!!!!!!

Ca să fiu sinceră, nu m-aş mira ca în listele cu traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei să găsesc astfel de păsărici traducătorese. Şi mă abţin de la a-mi exprima părerea în legătură cu obţinerea autorizaţiilor.

Şi ca să concluzionez cumva: suntem o ţară de prezenţi şi viitori tâmpiţi!

Concluzie definitivă şi irevocabilă, exprimată public, pe blog, azi, 09 iulie 2013.

PS: pentru această postare n-am poză şi nici nu vreau să am! 

Vecinu' manelist. Partea unu: Teorie

  Dom’le, şi io sunt de părere că nu poţi să-ţi faci nevoile în gusturile oamenilor. Cu deosebire, în cele muzicale. Şi mă voi opri la cele muzicale pentru că muzica este singurul meu punct sensibil, în rest sunt de-a dreptul nesimţită.

  Din punctul meu de vedere, a asculta muzică e ca şi cum te-ai uita în oglindă. Şi nu pentru a vedea dacă, între timp, ţi-a mai ieşit vreun coş sau ţi-a crescut vreun fir de păr în nas, sau mustaţa/barba, ori dacă ţi s-a mai micşorat nasul, pentru că ultima dată când te-ai uitat, aveai ditamai bârna şi complexu’ e mare.

  Ca o paranteză, „între timp” însemnând: ultimele 30-60 minute pentru femei; ultimele 12 ore pentru majoritatea covârşitoare a bărbaţilor şi ceva mai des pentru restul bărbaţilor care s-au deprins cu spălatu’ pe mâini după ce şi-au făcut nevoile la WC. Merg pe ideea că orice amărât de WC are şi o amărâtă de oglindă, cu excepţia celui din fundu’ curţii. Am închis paranteza.

  Deci, nu mă refer la uitatul în oglindă pentru a-ţi admira (sau nu) moaca, ci la acel uitat pentru a vedea sau măcar întrezări „ceva” dincolo de moaca reflectată în oglindă. Să numim acel „ceva” suflet.

  Cum ziceam la început, nu poţi să-ţi faci nevoile în gusturile muzicale ale altuia pentru că, potrivit propriei mele teorii, expusă mai sus (aia cu oglinda), ar însemna să-l umpli pe respectivu’ de „respect” din cap până-n picioare. Şi nu se face.

  De unde concluzia că fiecare om e liber să asculte muzica reflectată în oglindă de propriu-i suflet.

  Tot la capitolul teorie, din seria „neamurile nu ni le alegem, ne naştem cu ele, fie că ne plac, ori ba”, cred că face parte şi: „vecinii nu ni-i alegem, ei existau deja când tu ai hotărât să devii vecin”. Cu menţinea că, pe parcursul vieţii tale de vecin, vecinii se mai schimbă, vechii fiind înlocuiţi cu noii. Bineînţeles că nu eşti niciodată întrebat dacă îl vrei, ori ba, de vecin, pe noul vecin. După umila mea părere, cu vecinii e ca la loto. Dacă ai noroc, ai, dacă n-ai, n-ai şi cu asta basta. Cine naiba te-a pus să nu mănânci rahat când erai mic? Măcar de curiozitate, să vezi ce gust are. Io n-am mâncat.

  Cam asta ar fi teoria mea. 

Va urma

PS: nu mă întrebaţi când va urma pentru că nici io nu ştiu sigur când. Probabil la următoarea respiraţie. Respir timp liber atât de rar, încât mă minunez şi io că încă n-am dat ortu’ popii.

Destinaţie

No difference

Cu ce ne deosebim de protagoniştii din filmuleţ? Cu nimic! Sau poate diferenţele stau în parfumul pe care-l folosim, hainele pe care le purtăm, frizurile aranjate în ton cu ultimul val aruncat pe piaţă de hair-stilişti.

Eu zic că nici măcar aici nu sunt diferenţe. Put la fel ca noi, umblă la fel de dez/îmbrăcaţi ca noi, iar frizurile lor ar putea da curs unei noi mode în ale aranjatului podoapei capilare.

Majoritatea dintre noi rămânem sideraţi, văzând aceste acte de cruzime, fără însă să ne vedem pe noi înşine. Ne-am putea uita în oglindă, dacă am ştii s-o folosim.

Nu-i nicio diferenţă între ei şi noi. Am ajuns la performanţa de a ne comporta precum canibalii. Doar evoluăm, nu?

Mergem pe principiu: dacă vreau, trebuie să am! Prin urmare, foamea după orice se cronicizează şi ne face să umblăm mai mereu „flămânzi”, într-un continuu sevraj, devenind mult mai periculoşi decât canibalii.

Ne rănim reciproc, pentru ca ulterior să ne sfârtecăm între noi, împrăştiind bucăţi de carne şi suflete în cele patru zări. Doar vrem şi trebuie să avem, nu?

Ne urâm, fără măcar să ştim de ce! Tăcem pentru că suntem prea neputincioşi în a ne exprima sentimentele! Doar suntem prieteni, nu?

Ne acordăm cuvinte măreţe şi ne declarăm iubirea eternă. Doar suntem duşmani/inamici/adversari, nu?

Ne violăm mamele/surorile/nevestele/iubitele/amantele! Doar suntem masculi, nu?

Călcăm în picioare tot ce e pasibil de a îndulci amărăciunea strânsă! Doar suntem oameni, nu? Deasupra noastră nu trebuie să supravieţuiască nimeni şi nimic! Suntem Dumnezeii Dumnezeului, acum şi în vecii vecilor!

Eşti slab? Mori! Meriţi! N-ai voie să trăieşti! Bucăţi din trupul şi sufletul tău vor hrăni pe cei puternici! Ei merită să trăiască! Ei şi neamurile lor ce se trag din  zeii  autoproclamanţi „atotputernici”!

Eşti puternic? Omoară-mă! Acum! Când încă o mai poţi face! E singura ta şansă! Profită!

Şi totuşi există o mică diferenţă: în timp ce ei acţionează din instinct, noi acţionăm cu premeditare. De fiecare dată!

Pe cine iubeşti mai mult?

Pe mami sau pe tati?

Pe mami.

De ce o iubeşti tu pe mami mai mult?

Pentru că îmi spune poveşti înainte de culcare. Ăăăăă, pentru că nu mă ceartă când fac prostii mai mari şi pentru că e mami mea.

Dar pe tati îl iubeşti?

Câteodată îl iubesc şi pe tati.

Când îl iubeşti tu pe tati?

Mereu îl iubesc pe tati. M-a învăţat să merg pe bicicletă şi să dau cu şutu’ în minge. Şi m-a mai învăţat să pup fetele când le este ziua, spuse piciul roşind.

Deci îl iubeşti şi pe tati

Da, dar mai mult pe mami. Pe tati îl iubesc când sunt cu el, dar atunci mi-e dor de mami şi o iubesc şi pe ea. Pe mami o iubesc când sunt cu ea, dar atunci mi-e dor de tati şi îl iubesc şi pe el.

Şi cu cine  îţi place să stai mai mult? Cu mami sau cu tati?

Eu vreau să stau cu amândoi, dar mami mi-a spus că tati a trebuit să plece la el acasă. Şi am plâns pentru că eu credeam că acasă este la noi acasă şi nu la el acasă.

Şi totuşi pe cine iubeşti mai mult?

Ţi-am mai spus, pe mami, şi câteodată şi pe tati.

Ale naibii de întrebări idioate!!!!! Mereu aceleaşi întrebări. De cele mai multe ori, aceleaşi răspunsuri.

Şi totuşi piciul trebuie să aleagă azi, acum, pe veci, pe cine iubeşte cel mai mult. E musai, n-are cale de întors nici el, nici mami şi tati lui.

Azi, acum, pe veci, cineva, ceva îşi va pune pecetea pe sufletul piciului.

Azi, acum, pe veci, cineva, ceva va rupe în două un mugur de suflet cu întrebarea idioată: pe cine iubeşti mai mult?

Azi piciul va ştii pe cine iubeşte mai mult. I se va spune acest lucru. I se va da acest verdict.

Mult noroc în viaţă, piciule! Eu ştiu că-i iubeşti pe amândoi la fel de mult.

Normalităţi

   Rar reuşeste câte ceva să mă resusciteze din plictiseala (şi deseori lehamitea) cu care butonez telecomanda seara. Răsfoiesc canalele tv. cu viteza cu care tastez, folosind metoda oarbă. Am câteva emisiuni pe care le vizionez, în capul listei fiind,  bineînţeles, „Lumea lui Banciu”. Vineri, însă, în timp ce butonam, aud că celor de la Steaua li s-a dat să vizioneze un filmuleţ care nu numai că i-a impresionat, ci i-a şi mobilizat să dea tot ce-aveau mai bun şi să îndrăznească să împlinească un vis în care, poate, nu mai credea nimeni, nici măcar ei. Mă rog, nu ştiu detalii despre cum au jucat pentru că n-am văzut meciul respectiv. Cert este că, poate, pentru prima dată, după secole întregi, măreţii jucători ai Stelei, au intrat în joc, având în minte imaginea unei normalităţi şi mai puţin imagini cu picioare, fund, sâni (ca să nu zic pe şleau: craci, c*r, ţâţe), bani, vedetism, clubăreli, beţii, etc. Trec peste faptul că dom’ Be(he)cali, după meci, şi-a scos din sân „enşpe” cruci, care mai de care mai mari, invocându-l pe Isus ca fiind mântuitorul Stelei sau un fel de „omul care aduce ploaia”.

   Zic „imaginea unei normalităţi” pentru că filmuleţul respectiv este despre normalitate, despre dorinţa unui om (în speţă, sportivul Derek Redmond) de a alerga mai departe, chiar dacă, deodată, pare că linia de sosire s-a mutat pe un alt continent, iar el trebuie să alerge într-un picior până la ea, chiar dacă simte cum milioanele de cuţite îi sfârtecă muşchiul, iar durerea cumplită aproape că-l aduce în pragul leşinului...

  Zic normalitate pentru e normal să alergi până la capăt, pentru că e normal să nu abandonezi, pentru că e normal să-ţi doreşti să nu-i dezamăgeşti pe cei care te iubesc şi care-ţi sunt alături mereu. Pentru că e normal să crezi în tine şi în oamenii de lângă tine, pentru că e normal să crezi despre tine că poţi ajunge la capăt, nu oricum, ci cu fruntea sus. 

   Cu alte cuvinte, eu zic că filmuleţul respectiv este doar o lecţie de normalitate.

   Lecţia I:

   Şi pentru că astăzi am ales să vorbesc despre normalităţi, voi mai posta un filmuleţ, în care protagoniştii (evident, nu români), doi balerini, dovedesc că e normal să-ţi urmezi visul şi să ţi-l împlineşti, chiar dacă, aparent, sunt diferiţi de noi, ceilalţi. 

   Poate că e timpul să-i privim normal, aşa cum ne privim pe noi înşine, cu respect şi fără să le plângem de milă. 

  Poate că e timpul să vedem că cele mai grave şi periculoase handicapuri sunt prostia, superficialitatea, ipocrizia (şi mai sunt câteva). 

  Poate că e timpul să nu ne mai lăsăm atât de impresionaţi de aceste lecţii de normalitate, ci să începem să învăţăm din ele. 

  Poate că e timpul ca normalul să fie văzut ca ceva normal şi nu anormal. 

  Poate că e timpul să vedem în sfârşit că în marea junglă a anormalităţii, există un luminiş de normalitate spre care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii.

   Lecţia II:

Ziduri şi porţi (2) – Referatu’

REFERAT

încheiat azi, după Apocalipsă

În urma epuizării tuturor metodelor posibile şi chiar imposibile, aplicate pe subiectu’ în cauză;

În urma epuizării tuturor răbdărilor de care am dispus în mai noua mea calitate de iniţiator, precum şi a acumulării în această perioadă a mai multor categorii de nervi, de existenţa cărora, recunosc, habar n-aveam;

Vă aduc la cunoştinţă următoarele constatări proprii şi personale:

Nivelul subiectului:

- cunoscut de el: buricul pământului;

- constatat de mine: undeva spre centrul pământului.

După cum observaţi, avem aceeaşi poziţie în ceea  ce priveşte nivelu’.

Inteligenţa subiectului:    

- cunoscut de el: IQ: 133 (cică a făcut nişte teste online şi i-a dat acest rezultat);

- constatat de mine: nu mă pot pronunţa, întrucât în urma testelor date de mine, acestea au fost prea bulversate de inteligenţa subiectului şi nu au dorit să-mi arate rezultatu’, iar eu n-am mai insistat. (s-ar putea să-i fi dat cu minus la testele făcute online, anume -133)

După cum observaţi, neputându-mă pronunţa, a rămas ca la început.

Mintea subiectului:   

- cunoscut de el: minte de îngheaţă apele, ar fi de preferat să nu vă uitaţi în gura lui;

- constatat de mine: într-o primă fază, am intenţionat să pătrund în mintea subiectului, folosind un ferăstrău. După mai multe încercări eşuate, am renunţat la ferăstrău, dar să ştiţi că am pătruns din prima cu drujba (după ce în prealabil, am ascuţit lama acesteia ca la carte). Înăuntru am găsit doar un şomoldoc de hârtie igienică roz. Nu, nu m-am atins de şomoldoc. Oricum n-aveam ce să fac cu el pentru că era deja folosit (probabil de cineva care a pătruns în mintea subiectului cu mult înaintea mea). Nu, n-am găsit neuroni, ceea ce nu duce neapărat la concluzia că subiectu’ n-are neuroni. Eu pun pariu că are, dar aceştia lucrează sub acoperire. Sunt atât de "subacoperiţi", încât umila mea  persoană nu  i-a putut depista, din păcate. Aaaa, am folosit şi lupa, dar tot degeaba.

După cum observaţi, aici există unele mici, chiar foarte mici contradicţii.

Logica subiectului:   

- cunoscut de el: are o logică foarte bună. Foloseşte periuţa de dinţi cu partea corespunzătoare, ţinând corect periuţa de coada acesteia.

- constatat de mine: eu zic că n-are. Dar, deh...nici eu nu mai sunt atât de sigură.  Aşa-zisa lui logică m-a bulversat până şi pe mine.

După cum observaţi, şi aici există contradicţii, dar este cuvântul subiectului împotriva cuvântului meu, ca iniţiator.

Concluzii: Subiectu’ are toate calităţile cunoscute şi încă necunoscute de noi, oamenii de rând. E numa’ bun de făcut experimente pe el. 

Propuneri: După epuizarea tuturor experimentelor pe care le-aţi putea face pe subiect, expulzaţi-l, fraţilor, din Galaxie! Io zic că nu-i de-al nostru.

PS:  Am ferecat poarta şi am dat cheia la topit. Vă rămâne doar să aduceţi mascaţii  s-o spargă.

Drept pentru care, am încheiat prezentul referat, azi, după Apocalipsă.

                                                                                                          Semnătura,

                                                                                                            Ex - Profa

                                                                                                                 S.S.

                                                                                                         (indescifrabil)

Ziduri şi porţi

.

Recunosc, m-a ferit Divinitatea să mă întâlnesc de prea multe ori, de-a lungul vieţii, cu Prostia. Iar acele puţine întâlniri au fost atât de scurte, încât nu m-au afectat în niciun fel. Inconştient, poate, am ridicat în jurul meu ziduri anti-prostie, astfel încât aceasta să n-aibă prea multe şanse de a invada lumea mea şi numai a mea. Cu timpul, aceste ziduri, la început timide, s-au consolidat, s-au înălţat, nelăsând niciun locşor vulnerabil. Cu excepţia unuia. Poarta. Orice îngrădire are şi o poartă. Poarta mea era ferecată bine de tot, cu ditamai lacătu’. Cheia era aruncată undeva. Habar nu mai aveam unde o aruncasem. Eram aproape sigură că nu voi avea nevoie de ea. Până acum câteva luni când... O voce atât de cunoscută şi dragă mie, îmi spune şoptit că e musai să deschid poarta. (de ce m-o fi anunţat şoptit, nici acum nu ştiu).

 - Ştii prea bine că nu sunt de acord.

 - Ştiu, dar trebuie. Aşa mi s-a transmis. Tu trebuie s-o iniţiezi.

 - Dar de ce tocmai eu?

 - Pentru că eşti singura în măsură, bla bla bla (au urmat nişte aprecieri pe care eu nu dau doi bani), poate poţi s-o scoţi la liman cumva. Nu ştiu, tu ai fost aleasa. Şi, apoi, scrie în fişa postului...”precum şi orice alte dispoziţii...”

 - Aha, ok, deci e vorba de ce scrie în fişa postului. În fişa postului meu, nu scrie nimic despre iniţiatul Prostiei!

 - Încearcă. Ai metode. Ştiu că poţi. Ia-o ca pe o provocare, îmi spune zâmbind.

 - Dar nu vreauuuuuuu....am spus mai şoptit decât fusese anunţul, atât de şoptit, încât nici n-am deschis gura... şi pentru prima dată am urât acel zâmbet.

În următoarele minute care s-au scurs de la anunţul şoptit, mi s-au derulat în minte diferite secvenţe din viaţa mea...l-am  revăzut pe tata, am  revăzut pe unii colegi din liceu, până şi chipul primului iubit mi-a apărut la un moment dat...simţeam de parcă trăiam ultima clipă a vieţii mele pe pământ. Groaznic sentiment.

La ce bun să ridici ziduri, dacă ai o poartă? 

La ce bun ca poarta să fie ferecată, dacă n-ai dat cheia la topit? 

La ce bun să ai totuşi o cheie aruncată, astfel încât să nu poată fi găsită, dacă e ordin s-o cauţi şi să deschizi poarta cu mâinele tale?

Caut cheia. Ce mai, e musai s-o deschid. Pe ea. Pe poartă. Dar unde naiba oi fi aruncat-o? În ce hău? În ce colţ al hăului? Aaa, mi-am adus aminte (aşa-mi trebuie, dacă am o memorie bună). O găsesc. Exact  unde şi cum a aruncat-o. E destul de ruginită. Poate n-o să meargă totuşi, dacă e ruginită (vise, ai vrea tu). Încerc destul de timid cheia. N-a mers din prima (moment în care în ochii mei apăruse o speranţă timidă rău de tot). Încerc a doua oară (aşa-mi trebuie, niciodată nu mă dau bătută). A doua oară a mers. Pffffffff, asta e! Până aici mi-a fost! Poarta se deschide, cu scârţâiturile de rigoare. Ţin de poartă, de teamă să nu se deschidă prea repede. Mai am nevoie de câteva clipe pentru a mă acomoda cu ideea. Ţin în continuare de poartă. Mă minunez şi eu de câtă putere am. Cineva din afară trage de poartă. Cineva vrea ca poarta să se deschidă mai repede decât aş vrea eu. Încă nu văd prea bine cine este. Dar ştiu. Încep să-i simt şi mirosul. Bleahhhh! Şi deodată, dau nas în nas cu Ea. Primul lucru pe care-l văd este părul. Are părul nespălat de la începuturile lumii, îmi zic. Lung, dar nespălat. Deci, e clar, până aici mi-a fost, îmi repet. Poarta-i larg deschisă. Ea intră cu un rânjet care mi-a dat o stare de greaţă pentru tot restul vieţii. 

 - Bună ziua! 

 - Bună, spun sec. 

 - Eu sunt. 

 - Da, ştiu. Eu nu sunt. Am încetat să mai fiu!