luni, 25 februarie 2013

Normalităţi


   Rar reuşeste câte ceva să mă resusciteze din plictiseala (şi deseori lehamitea) cu care butonez telecomanda seara. Răsfoiesc canalele tv. cu viteza cu care tastez, folosind metoda oarbă. Am câteva emisiuni pe care le vizionez, în capul listei fiind,  bineînţeles, „Lumea lui Banciu”. Vineri, însă, în timp ce butonam, aud că celor de la Steaua li s-a dat să vizioneze un filmuleţ care nu numai că i-a impresionat, ci i-a şi mobilizat să dea tot ce-aveau mai bun şi să îndrăznească să împlinească un vis în care, poate, nu mai credea nimeni, nici măcar ei. Mă rog, nu ştiu detalii despre cum au jucat pentru că n-am văzut meciul respectiv. Cert este că, poate, pentru prima dată, după secole întregi, măreţii jucători ai Stelei, au intrat în joc, având în minte imaginea unei normalităţi şi mai puţin imagini cu picioare, fund, sâni (ca să nu zic pe şleau: craci, c*r, ţâţe), bani, vedetism, clubăreli, beţii, etc. Trec peste faptul că domBe(he)cali, după meci, şi-a scos din sân „enşpe” cruci, care mai de care mai mari, invocându-l pe Isus ca fiind mântuitorul Stelei sau un fel de „omul care aduce ploaia”.
   Zic „imaginea unei normalităţi” pentru că filmuleţul respectiv este despre normalitate, despre dorinţa unui om (în speţă, sportivul Derek Redmond) de a alerga mai departe, chiar dacă, deodată, pare că linia de sosire s-a mutat pe un alt continent, iar el trebuie să alerge într-un picior până la ea, chiar dacă simte cum milioanele de cuţite îi sfârtecă muşchiul, iar durerea cumplită aproape că-l aduce în pragul leşinului...
  Zic normalitate pentru e normal să alergi până la capăt, pentru că e normal să nu abandonezi, pentru că e normal să-ţi doreşti să nu-i dezamăgeşti pe cei care te iubesc şi care-ţi sunt alături mereu. Pentru că e normal să crezi în tine şi în oamenii de lângă tine, pentru că e normal să crezi despre tine că poţi ajunge la capăt, nu oricum, ci cu fruntea sus. 
   Cu alte cuvinte, eu zic că filmuleţul respectiv este doar o lecţie de normalitate.
   Lecţia I:



   Şi pentru că astăzi am ales să vorbesc despre normalităţi, voi mai posta un filmuleţ, în care protagoniştii (evident, nu români), doi balerini, dovedesc că e normal să-ţi urmezi visul şi să ţi-l împlineşti, chiar dacă, aparent, sunt diferiţi de noi, ceilalţi. 
   Poate că e timpul să-i privim normal, aşa cum ne privim pe noi înşine, cu respect şi fără să le plângem de milă. 
  Poate că e timpul să vedem că cele mai grave şi periculoase handicapuri sunt prostia, superficialitatea, ipocrizia (şi mai sunt câteva). 
  Poate că e timpul să nu ne mai lăsăm atât de impresionaţi de aceste lecţii de normalitate, ci să începem să învăţăm din ele. 
  Poate că e timpul ca normalul să fie văzut ca ceva normal şi nu anormal. 
  Poate că e timpul să vedem în sfârşit că în marea junglă a anormalităţii, există un luminiş de normalitate spre care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii.
   Lecţia II: