Rar reuşeste câte ceva să mă
resusciteze din plictiseala (şi deseori lehamitea) cu care butonez telecomanda
seara. Răsfoiesc canalele tv. cu viteza cu care tastez, folosind metoda oarbă.
Am câteva emisiuni pe care le vizionez, în capul listei fiind, bineînţeles, „Lumea lui Banciu”. Vineri,
însă, în timp ce butonam, aud că celor de la Steaua li s-a dat să vizioneze un
filmuleţ care nu numai că i-a impresionat, ci i-a şi mobilizat să dea tot ce-aveau
mai bun şi să îndrăznească să împlinească un vis în care, poate, nu mai credea
nimeni, nici măcar ei. Mă rog, nu ştiu detalii despre cum au jucat pentru că
n-am văzut meciul respectiv. Cert este că, poate, pentru prima dată, după
secole întregi, măreţii jucători ai Stelei, au intrat în joc, având în minte
imaginea unei normalităţi şi mai puţin imagini cu picioare, fund, sâni (ca să
nu zic pe şleau: craci, c*r, ţâţe), bani, vedetism, clubăreli, beţii, etc. Trec
peste faptul că dom’ Be(he)cali,
după meci, şi-a scos din sân „enşpe” cruci, care mai de care mai mari,
invocându-l pe Isus ca fiind mântuitorul Stelei sau un fel de „omul care aduce
ploaia”.
Zic
„imaginea unei normalităţi” pentru că filmuleţul respectiv este despre
normalitate, despre dorinţa unui om (în speţă, sportivul Derek Redmond) de a alerga
mai departe, chiar dacă, deodată, pare că linia de sosire s-a mutat pe un alt
continent, iar el trebuie să alerge într-un picior până la ea, chiar dacă simte
cum milioanele de cuţite îi sfârtecă muşchiul, iar durerea cumplită aproape
că-l aduce în pragul leşinului...
Zic normalitate pentru e normal să alergi până
la capăt, pentru că e normal să nu abandonezi, pentru că e normal să-ţi doreşti
să nu-i dezamăgeşti pe cei care te iubesc şi care-ţi sunt alături mereu. Pentru
că e normal să crezi în tine şi în oamenii de lângă tine, pentru că e normal să
crezi despre tine că poţi ajunge la capăt, nu oricum, ci cu fruntea sus.
Cu alte cuvinte, eu zic
că filmuleţul respectiv este doar o lecţie de normalitate.
Lecţia I:
Şi pentru că astăzi am ales să
vorbesc despre normalităţi, voi mai posta un filmuleţ, în care protagoniştii
(evident, nu români), doi balerini, dovedesc că e normal să-ţi urmezi visul şi
să ţi-l împlineşti, chiar dacă, aparent, sunt diferiţi de noi, ceilalţi.
Poate că
e timpul să-i privim normal, aşa cum ne privim pe noi înşine, cu respect şi
fără să le plângem de milă.
Poate că e timpul să vedem că cele mai grave şi
periculoase handicapuri sunt prostia, superficialitatea, ipocrizia (şi mai sunt
câteva).
Poate că e timpul să nu ne mai lăsăm atât de impresionaţi de aceste
lecţii de normalitate, ci să începem să învăţăm din ele.
Poate că e timpul ca
normalul să fie văzut ca ceva normal şi nu anormal.
Poate că e timpul să vedem
în sfârşit că în marea junglă a anormalităţii, există un luminiş de normalitate
spre care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii.
Lecţia
II: