joi, 18 iulie 2013

Suflete

Silueta păşeşte fără grabă pe trotuarul îmbâcsit de paşi indiferenţi. Încet, sfios, încercând să nu deranjeze lumile grăbite. Pe un trotuar al nimănui, ce duce spre nicăieri.
Acelaşi păr. Nici lung, nici scurt. Îmi face cu mâna în timp ce mă îndrept spre el. Îl privesc în aceiaşi ochi, nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la  femeile care au oftat după acel verde. Îşi dezveleşte dantura perfectă. De un alb decupat din reclamele la pastă de dinţi. Verdele ochilor şi albul dinţilor perfecţi. Atât a mai rămas din omul de odinioară. În rest, amprenta alcoolului îşi înfipsese adânc ghearele, sfâşiindu-l în mii de bucăţi. Neras. Cămaşa şifonată şi decolorată de vremuri demult apuse. Scrierile lui zăcând într-un sertar de liceean fără somn. Mi-a promis că mi le va dărui cândva, când va veni timpul. Doar n-o vrea să mi le lase prin testament? Nu mai scrie. Un suflet gol nu poate scrie, mi-a zis de multe ori. Şi n-are muză. Cică e musai să aibă o muză, îmi spunea tachinându-mă. Eu cred că-i e teamă să mai scrie. Talent pierdut.
„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi aşa cum era odată
Nici eu nu mai scriu. N-am talent. Cel puţin, nu talentul lui. Cândva ne lăsa cu gura căscată şi cu ochii plini de bucuria de a ne regăsi în scrierile lui. Nu-i plăceau rimele. Cred că nici acum. Nu l-am mai întrebat. Ce rost ar avea să-l întreb, dacă ştiu că nu mai scrie. Parcă a făcut un jurământ. Să nu mai scrie. Poate dacă ar reîncepe să scrie, s-ar lăsa de băut. Uneori îmi vine să-l strâng de gât. Să-i strâng neputinţa de gât. Pe-a lui. Şi pe-a mea.
 „Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe jumătate din ceea ce  era odată.”

Îl privesc în aceiaşi ochi, nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la vremurile trecute.
 - Sărut mâna, suflete! Ce mai faci? Eşti ok?
 - Salutare! Sunt ok. Cu ale mele. Tu nu prea pari ok.
 - Sunt destul de ok. Sunt grăbit. Trebuie să ajung undeva. Suflete, ai cumva să-mi împrumuţi nişte bani? Nu cred că ţi-i voi returna curând.
Mă scotocesc în geantă şi îi întind o bancnotă de 100 de lei, urmărindu-mi gustul amar ce-mi invadează gura şi mintea.
 - Mulţumesc, suflete! Să fii iubită! Mă grăbesc!
 - Şi tu la fel! Ai grijă de tine, ok?
 - Voi avea! Şi tu să ai!

Verdele ochilor şi albul dinţilor perfecţi se pierd pe trotuarul nimănui, ce duce spre nicăieri.
A rămas singura persoană care-mi zice „suflete”.

„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe sfert din ceea ce  era odată.”

marți, 9 iulie 2013

L-a luat sau nu l-a luat? că m-a lovit curiozitatea


Aseară, la tv., ştirile de la ora 19,00. Faimoasele ştiri de la ora 19,00. Majoritatea, despre bac-ul lu 2013.
La un moment dat, aud întrebarea pusă, zic io, strategic: şi ce anume vrei să faci de-acum încolo? Ea şi numai ea, răspunde foarte sigură pe neuronul ei: îmi doresc să urmez o carieră în traducătorie. What????? Asta e chiar nouă!!! Trebuie trecută la catastif!!!
Carevasăzică, domnişorica îşi doreşte o carieră ca traducătoreasă în traducătorie, bag seamă!!!! Mă gândesc serios, în/din ce naiba de limbi o vrea să traducătorească.
Cred că oferta ei de traducătoreasă ar suna cam aşa:
Traducătoreasă frumoasă şi dăşteaptă, la început de carieră (prospătură), ofer traducere orală (profundă şi cu finalizare) şi normală, în/din limba păsărească, domnilor păsăroi cu ceva euroi în cont, viloaie la mare şi/sau munte, bemveu/merţan la scară.
De preferat, păsăroii să fie căsătoriţi (că-s mai discreţi şi nu fac mofturi).
Pentru păsăroii cu ceva mai multă dare de mână, ofer şi traduceri a(norma)(na)le.
Garantez că traducerile vor fi pe măsura aşteptărilor!
Nu ezitaţi, sunaţi acum la numărul de telefon afişat pe ecran: 89890009898000112.

Acu, eu am o curiozitate: păsărica (viitoare traducătoreasă) o fi luat sau nu bac-ul? că n-am prins interviul de la început.
Auzi la ea: traducătorie!!!!!!!!!!!!

Ca să fiu sinceră, nu m-aş mira ca în listele cu traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei să găsesc astfel de păsărici traducătorese. Şi mă abţin de la a-mi exprima părerea în legătură cu obţinerea autorizaţiilor.

Şi ca să concluzionez cumva: suntem o ţară de prezenţi şi viitori tâmpiţi!
Concluzie definitivă şi irevocabilă, exprimată public, pe blog, azi, 09 iulie 2013.

PS: pentru această postare n-am poză şi nici nu vreau să am! 

miercuri, 3 iulie 2013

Vecinu' manelist. Partea unu: Teorie


  Dom’le, şi io sunt de părere că nu poţi să-ţi faci nevoile în gusturile oamenilor. Cu deosebire, în cele muzicale. Şi mă voi opri la cele muzicale pentru că muzica este singurul meu punct sensibil, în rest sunt de-a dreptul nesimţită.
  Din punctul meu de vedere, a asculta muzică e ca şi cum te-ai uita în oglindă. Şi nu pentru a vedea dacă, între timp, ţi-a mai ieşit vreun coş sau ţi-a crescut vreun fir de păr în nas, sau mustaţa/barba, ori dacă ţi s-a mai micşorat nasul, pentru că ultima dată când te-ai uitat, aveai ditamai bârna şi complexu’ e mare.
  Ca o paranteză, „între timp” însemnând: ultimele 30-60 minute pentru femei; ultimele 12 ore pentru majoritatea covârşitoare a bărbaţilor şi ceva mai des pentru restul bărbaţilor care s-au deprins cu spălatu pe mâini după ce şi-au făcut nevoile la WC. Merg pe ideea că orice amărât de WC are şi o amărâtă de oglindă, cu excepţia celui din fundu curţii. Am închis paranteza.
  Deci, nu mă refer la uitatul în oglindă pentru a-ţi admira (sau nu) moaca, ci la acel uitat pentru a vedea sau măcar întrezări „ceva” dincolo de moaca reflectată în oglindă. Să numim acel „ceva” suflet.
  Cum ziceam la început, nu poţi să-ţi faci nevoile în gusturile muzicale ale altuia pentru că, potrivit propriei mele teorii, expusă mai sus (aia cu oglinda), ar însemna să-l umpli pe respectivude „respect” din cap până-n picioare. Şi nu se face.
  De unde concluzia că fiecare om e liber să asculte muzica reflectată în oglindă de propriu-i suflet.

  Tot la capitolul teorie, din seria „neamurile nu ni le alegem, ne naştem cu ele, fie că ne plac, ori ba”, cred că face parte şi: „vecinii nu ni-i alegem, ei existau deja când tu ai hotărât să devii vecin”. Cu menţinea că, pe parcursul vieţii tale de vecin, vecinii se mai schimbă, vechii fiind înlocuiţi cu noii. Bineînţeles că nu eşti niciodată întrebat dacă îl vrei, ori ba, de vecin, pe noul vecin. După umila mea părere, cu vecinii e ca la loto. Dacă ai noroc, ai, dacă n-ai, n-ai şi cu asta basta. Cine naiba te-a pus să nu mănânci rahat când erai mic? Măcar de curiozitate, să vezi ce gust are. Io n-am mâncat.
  Cam asta ar fi teoria mea. 

Va urma

PS: nu mă întrebaţi când va urma pentru că nici io nu ştiu sigur când. Probabil la următoarea respiraţie. Respir timp liber atât de rar, încât mă minunez şi io că încă n-am dat ortu’ popii.