A nu mai fi

După moartea tatălui meu, am simţit nevoia să cred în suflete. De fapt, îl voiam lângă mine indiferent sub ce formă. Eram doar o adolescentă. Nu eram pregătită să-l pierd. Gânduri zboară în trecut. Mai ţii minte când jucam fotbal? Deh, io eram mai băieţoi.

Mi-e aşa dor de tine…nespus!!!

Şi zici că ţi-a fost atât de dor de mama, încât ai decis s-o iei la tine! Nici măcar nu mi-ai dat un semn înainte pentru a-mi putea lua rămas bun. Ruşinică!

Cică se zice: aşa a fost să fie! Nu mă încălzeşte cu nimic!

Mă gândesc că acum, cu mama lângă tine, ţi-o fi mai bine, ai fi mai fericit!  Io nu-s, dar nu prea mai contează!

Dar te iert, să ştii! Şi culmea este că mă simt chiar mai bine iertându-te! Plecând la tine, a lăsat loc de iertare acolo unde nu era înainte! A trebuit să moară pentru ca eu să învăţ să iert!

Rămas bun, suflete!

cică e bine

să ierţi. că iertarea este un fel de balsam al sufletului, un remediu împotriva durerii sau că iertarea poate repara o inimă frântă. 

mă lăsaţi cu chestiile astea? 

am încercat tot felul de iertări: pe post de balsam pentru suflet, ca remediu contra durerii, ca scotch pentru inimă frântă. la mine au rămas fără efect. nu ştiu de ce. poate că io sunt prea stricată pentru a mai fi reparată.

dar totuşi, e bine să ierţi. o spun psihologii, politicienii, muzicienii, scriitorii, femeia de serviciu de la scara blocului, gunoierul, factorul poştal, vânzătoarea de la colţul străzii, astrologii, jumătatea, etc. toată lumea îţi vâră sub nas chestia cu iertatul.

bine, iert. credeţi-mă, de câte ori iert, nu mă simt mai bine decât înainte de a ierta.

poate nu ştiu să iert. ar fi o explicaţie.

.

"şi totuşi asta rămâne cel mai important,
vechiul copac pe care l-au văzut şi alţii, 
femeia dintâi pe care-au mai iubit-o şi alţii, 
piatra dintâi pe care-au împietrit-o şi alţii...
şi totuşi asta rămâne cel mai important, 
să nu te mai poţi întoarce
pentru că te-au întors alţii, 
încât "tu" nu îl mai poţi recunoaşte pe "tu",
şi trec unul pe lângă altul, amestecându-se cu alţii..."

la ofertă

bucăţi din mine. colorate.
unele-s albastre. altele, violet. unele-s strălucitoare. altele, întunecate. unele-s verzi. altele, de culoarea vişinii putrede. unele-s nori. altele, cer senin. unele-s pământ. altele, apă. unele-s bălaie. altele, ochi albaştri.
unele sunt. altele au dispărut. unele vor fi mâine. altele au fost ieri. azi.
ei, da, azi sunt la ofertă bucăţi din mine. colorate. mai puţin, albe. şi mai puţin, roşii. cine mai vrea? cine mai doreşte?
tu, cea din umbră, mai vrei din cele albe? dar nu azi. azi, fără albe. ia, spune-mi, ce-ai făcut cu ele? mi-ai avut grijă? sunt la fel de albe ca atunci când mi le-ai luat fără voia mea? sau le-ai dat culoarea sufletului tău gri?
dar tu, actorule? ce-mi mai fac cele roşii? le-ai aruncat la coşul de gunoi? mda, se impunea. le uzasei într-atât, încât se scursese tot roşul din ele.

cum spuneam, azi sunt la ofertă bucăţi din mine. colorate.
mai puţin, roşii. şi mai puţin, albe.

da. azi chiar sunt la ofertă. bucăţi din mine. colorate.
până şi reclama mea este colorată. maro. şi miroase îngrozitor a reclamă de 2 bani.
recunosc, nu ştiu să-mi fac reclamă. n-am învăţat. nu mi-a trebuit. îmi plăcea scaunul meu din fundul sălii. lumina reflectoarelor nu ajungea niciodată acolo. doar muzica.
dar azi, am ales să ies în lumina reflectoarelor şi să-mi fac reclamă. una maro.

doar azi. bucăţi din mine. colorate.
mâine nu-s. nici poimâine şi nici răspoimâine. mă întorc definitiv la scaunul meu din fundul sălii. unde lumina reflectoarelor nu ajunge niciodată. doar muzica.

şpagatu' lu' Van Damme şi nu numai

la şpagat, toată chestia stă în a-ţi ţine ochii închişi, cât mai închişi. Şi e musai ca fiecare picior să fie cocoţat pe câte un lucru mobil (de preferat, şi în stare de funcţionare, ca să redea cât mai bine perfecţiunea şpagatului). Restul vine de la sine.

Demonstraţii de şpagat:

I. şpagatu' lu' Van Damme (cum care din ele? ăla din reclama celor de la Volvo!):

II. evident, nu putea lipsi Chuck Norris (ca să fiu sinceră, habar n-aveam că  le are şi cu şpagatu', dar nu-i nimic, am aflat azi):

III. şpagatu' românesc (mai concret, moldovenesc):

 IV. aici ar trebui să urmeze şpagatu' lu' Mircea Badea, dar n-o să-l postez pentru că ăsta a făcut şpagatu' atât de des la tv. (atât în direct, cât şi în reluare), încât toată lumea mai are încă în minte imaginea lui făcând şpagatu pe două scaune. ceea ce e mai mult decât suficient.

 the end

dusu' la psiholog

Articolul de mai jos a fost publicat azi de Simona Catrina, pe adevărul. ro/life&style.

„Cândva, oamenii mergeau la psiholog pentru ca, după doi ani de şedinţe, să ajungă la concluzia că părinţii sunt de vină. Azi, unele lucruri s-au simplificat, altele s-au complicat.

N-am fost niciodată la psiholog, deşi poate unii consideră acest fapt absolut necesar. Ştiu că ei nu sunt plătiţi ca să-ţi rezolve problemele cu alter-ego-ul tău mai ciufut decât tine, ci ca să te asculte şi să dea din căpăţână, cu aerul că au leac pentru sticleala ta. Jumătate din ei se prefac că iau notiţe, iar în realitate fac sudoku. Atunci când în sfârşit se satură de cărcăleală şi deschid gura, te întreabă ce simţi. De fapt, ei nu răspund niciodată, doar întreabă, cu justificarea nobilă că astfel te ajută pe tine să-ţi răspunzi la dracu ştie ce. Am cunoscut, ce-i drept, şi psihologi minunaţi - dar ca jurnalist, nu ca pacient, din păcate.

Frica mea şi laşitatea lui

Ţin minte şi acum o tipă care ne-a spus că psiholoaga ei i-a găsit ceva nasol ”în plexul lui Oedip”. Ea aşa înţelesese, poate şi datorită faptului că luase bacul cu brio, chiar din a patra încercare, şi rămăsese cu nişte modeste găurele în cultura cam prea generală. Ba chiar a vrut să facă şi o tomografie, să vadă dacă se confirmă cumplita maladie, doar că am oprit-o noi la timp, spre a nu aglomera inutil sistemul sanitar. Fata asta a plătit 200 de roni pe fiecare şedinţă de psihoterapie, timp de vreo şase luni, ca să rămână în cele din urmă cu ideea că are ceva la stomac, din cauza faptului că taică-su o părăsise pe mă-sa.

Am vrut să merg la psiholog fiindcă mi-e frică de şoareci, dar mi-a fost ruşine, vă spun drept. Acolo merg oameni cu probleme serioase, de exemplu cei cărora le e frică de păianjeni, ceea ce reprezintă cu totul altceva. Deci m-am tratat pe Google, cică groaza asta se cheamă musofobie şi e o tâmpenie, întrucât şoricelul moare de frica ta înainte de a muri tu de frica lui. Totuşi, n-am pe conştiinţă niciun şoarece care să fi murit propriu-zis de frica mea, poate şi pentru că pe toţi pe care i-am văzut i-au lichidat pisicile din jurul meu. Oricum, psihologii spun că, atunci când ţi-e teamă de ceva, e musai să te confrunţi cu sursa spaimei, ca să scapi de obsesie. Bunăoară, dacă era după hârţoagele lor deştepte, trebuia să las nişte şoareci să circule pe burta mea, ca să mă conving că sunt doar nişte biete fiinţe gingaşe şi nostime, cu ochişorii ca bobiţa de piper, incapabile să mă ucidă-n chinuri - până la proba contrarie.

Dacă tot voiam să mă duc la cabinet pentru respectivii şoareci, m-am gândit să-l iau cu mine şi pe iubitul meu de-atunci, deoarece avea şi el o fobie: îi era foarte, foarte frică să se însoare, mai ales cu mine. Altfel, dragostea din el dospea ca o cocă, numai că avea o groază patologică în faţa câtorva mici elemente din mediul înconjurător, cum ar fi starea civilă, banderola tricoloră, pirostria, popa, rochiile albe şi monogamia. El mi-a spus, amabil, că numai nebunii se duc la psiholog. Atunci, eu mi-am permis să mă citez pe mine însămi, după modelul lui CTP: precum am scris eu într-un articol, nebunii nu se duc la psiholog, ci sunt duşi la psiholog. Când tocmai încheiam citatul, el era deja la lift. Se grăbea, că tocmai îl sunase Sorana (sunt cam chioară, dar din fericire şi el era cam chior, aşa că-şi setase pe ecranul telefonului nişte litere cât caii). L-am întrebat cu zâmbetul pe buze - cum facem noi, femeile, de obicei - cine biiiip!-ul mă-tii e Sorana. El a răspuns că e o pizzerie, că a comandat odată ceva la ei şi de-atunci îl sună mereu, să-l întrebe dacă mai vrea. Evident, ca-n bancul cu ”iubitule, te-a sunat iapa pe care ai pariat, are ceva să-ţi spună”, pizzeria l-a mai sunat de optzeci de ori, iar relaţia lor a devenit foarte intensă, că aşa-i capitalismul. Odată, l-am auzit spunându-i pizzeriei ”credeam că am lămurit lucrurile între noi, nu mai insista, te rog mult”. Desigur, în prostia mea de-atunci, credeam că au lămurit câte măsline să-i bage-n calzone şi dacă vrea blat pufos sau crustă. Mi-a trebuit un an până m-a sunat pizzeria pe mine personal şi mi-a spus să-i las iubitul în pace, fiindcă e gravidă cu el.

Oglindă, oglinjoară, prostioară

Revenind la psihoterapie, uneori regret că nu am apelat niciodată la aşa ceva. Pe zi ce trece, îmi dau seama că ne bălăcim în tot felul de probleme existenţiale. Ne facem că nu le mirosim, ca atunci când cineva slobozeşte din greşeală un pârţ. Studiile arată că nouă din zece oameni au probleme psihice mai mici sau mai mari, dar numai zece la sută din ei bubuie la uşa unui specialist.

Complexele sunt foarte la modă, deşi ăştia cu life-coaching-ul s-au durdulit de pe urma noastră. ”Rochia asta mă îngraşă, nu-i aşa?”, l-am întrebat odată pe sufletul meu pereche, iar el mi-a răspuns sincer: presupun că, dacă o mănânci pe toată la o masă, te îngraşă. Da, ştiu, bărbaţii nu suportă să-i întrebi dacă te îngraşă o rufă, pentru că ei ştiu din start că nu există răspuns corect la aşa ceva. Dacă zic ”nu, nu te îngraşă”, ţipi ca din gură de maidanez, le spui că mint, plângi cu sughiţuri, trânteşti cel puţin o uşă şi nu mai faci sex cu ei timp de una până la două luni. Dacă spun ”da, te îngraşă”, restul acţiunii se desfăşoară în prezenţa agreabilă a procurorilor şi a medicilor legişti.

Cabinetele de psihologie sunt pline de oameni care ar trebui să năvălească mai degrabă la oftalmolog. Ei văd în oglindă lucruri pe care nici fantomele nu îndrăznesc să le definească: pe scurt, numai monştri. Sunt urât, sunt gras, sunt crăcănat. Când psihologii care au absolvit pe la unele facultăţi dubitabile încep să le amintească de frumuseţea interioară, pacienţii se gândesc la splendoarea pancreasului.

Aveam o amică obsedată că e grăsană, deşi avea 52 de kile. Singurul motiv pentru care nu-i număram coastele era că ştiam deja câte coaste are un om. Când s-a măritat, a orăcăit o săptămână pe pozele de la nuntă. A spus un DA emoţionat şi hotărât, atunci când calculatorul a întrebat-o, cătrănit, dacă e sigură că vrea să şteargă folderul cu imagini. Ei i se părea că era umflată ca o dropie, deşi ne-am străduit să-i explicăm că asta nu e ceva din cale-afară de rău, deoarece există şi păsări mai burtoase decât dropiile. Am aflat ulterior că a mers vreun an jumate la terapie. După primele opt şedinţe, psihologul ei se ducea, la rândul lui, la alt psiholog, ca să-i prescrie calmante, de frică să nu-şi omoare pacienta care pretindea că şi pasta de dinţi îngraşă.

Dincolo de obsesiile clasice, oamenii mai umflă buzunarele psihologilor şi din motive abstracte. ”Nu ştiu cine sunt şi unde mă aflu”, îmi spunea cândva un coleg, justificându-mi decizia lui de a merge la psihoterapie. I-am urat din toată inima să-şi aducă aminte şi cine e, şi unde se află, pentru că psihologul trebuie să trimită cuiva facturile. N-a gustat gluma, era în faza lui emo, iar eu eram în faza mea zen, deci probabil că devenisem foarte enervantă.

”Simt că viaţa n-are rost”, îmi spunea altcineva. Bine, deci vrei să crăpi, ca să ne luăm de-o grijă? – l-am întrebat, săritoare cum sunt. Nu, bineînţeles că nu, el voia să trăiască, se agăţa de viaţă ca motanul de perdea. Numai că se simţea băgat în seamă doar atunci când traiul era căcăniu. Deci era imperios necesar să ni-l facă ferfeniţă şi pe-al nostru, obligându-ne să-l ascultăm ceasuri întregi. Ceea ce nu ne-ar fi deranjat, dacă ne-ar fi plătit măcar pe sfert din cât îi dădea unei psihologuţe cu diplomă obţinută la Spir... ăăă... la o particulară. I-am zis că adevăratul psihopupu a început atunci când, după vreo duzină de şedinţe, nu numai că nu-şi bumbăcea deloc piticii de pe creier, dar îi înmulţea cu o viteză care umilea orice hoardă de omizi. Era şi mai nevricos, şi mai anxios, şi mai ghebos. Se chircea şi se închidea în el, aşteptând să-l ţinem de mână, să-l pupăcim pe creştet şi să ne simţim vinovaţi pentru faptul că viaţa lui de om bogat, frumos, titrat şi adulmecat de femei frumoase e o imensă decepţie. Aveam invidia plină de lacrimi, ce să vă spun.

Hai să ne împăcăm, prostule!

Se poartă terapia de cuplu. Toţi cei care au terminat de spart farfuriile de-acasă trec la planul B, adică încep să-şi spargă şi conturile, în favoarea psihologului. Acesta îi aşază cu fundul pe o canapea, îi serveşte cu un fursec din partea casei, îi întărâtă un pic, după care îi admiră cum se trag de jugulare. Unii susţin că, dacă mergi la tratament cu partener cu tot, se întâmplă ceva frumos, ajungi să vezi în el ceea ce n-ai văzut niciodată până atunci, indiferent că e o virtute sau un furuncul. Oricât vi s-ar părea de ciudat, există şi oameni care dau bani ca să le spună cineva că au nevoie să comunice unul cu altul, să-şi turuie păsurile, din moment ce sunt soţ şi soţie (căsătoriţi între ei sau fiecare cu altcineva, mă rog). Eu, una, n-am prea văzut cupluri pe care le-a cârpit psihoterapeutul, nici măcar în filme, dar asta nu înseamnă că nu există şi miracole. ”Spune-i ce te deranjează la el”, o asmute un terapeut pe o soaţă care se săturase de consort ca de publicitate. Ea, cooperantă, spune că, de exemplu, o deranjează faptul că el e un dobitoc. Apoi, vine rândul inculpatului să spună ce-l deranjează la nevastă-sa. El, mai galant, spune că îl deranjează faptul că ea sforăie – deşi asta nu e treabă de muiere. Psihologul, aţi ghicit, îl va întreba cum se simte atunci când nevasta lui sforăie. Iar clientul răspunde, inocent, că se simte exact ca atunci când vecinul lui a băgat bormaşina-n perete, într-o sâmbătă, dis-de-dimineaţă. Iar el i-a bătut la uşă şi i-a adus civilizat la cunoştinţă că, dacă nu scoate unealta din priză imediat, o să i-o bage acolo unde, cu toate progresele medicinii, nici colonoscopia nu poate să răzbată.”

Trebuie să recunosc că m-am amuzat teribil, citind articolul Simonei. Şi, de asemenea, mai trebuie să recunosc că am avut şi io momentele mele negre când mă băteau gândul şi curiozitatea să văd dacă un psiholog ar fi în stare să descurce iţele din capu’ meu. Mi-au trecut însă repede (norocul/ghinionul meu), zicându-mi că, dacă io nu mi le pot descurca, mira-m-aş să le descurce altu’. 

Acu', subiectul în sine e sensibil şi nu-mi permit să mă aventurez cu cine ştie ce păreri şi sfaturi, dar, în general, o parte din "problemele"oamenilor ţin de cunoaşterea de sine. Probleme pe care uneori şi le-ar putea rezolva singuri dacă, cunoscându-se şi văzându-şi defectele/neajunsurile/etc, s-ar accepta aşa cum sunt şi şi-ar dori schimbarea, chiar necesară atunci când imaginea lor despre ei nu este tocmai în concordanţă cu adevărul din ei. În caz contrar, psihologii vor fi dornici să le facă o programare şi să le explice ei cum stă treaba cu cunoaşterea de sine, acceptarea şi alte chestii de-astea de-ale lor.

Am şi io carnet, sunt şoferiţă

     Un coleg de trafic, supărat pe lumea asta a noastră, din ce în ce mai populată cu femei şoferiţe, şi-a vărsat năduful la un moment dat pe net. Citez:

  „Nu sunt misogin, dar, după 10 ani de permis, ghicesc întotdeauna dacă maşina din faţa mea este condusa de o femeie. Dacă observ un şofer nesigur, care conduce încet, dar neatent, care semnalizează după ce face manevra sau care merge pe 2 benzi, pariez ca e... o şoferiţă (eu ii zic "p..zda proasta", dar, repet, nu vreau sa par misogin).   

    Nu ştiu cum se face, dar mereu în parcarea de la hypermarket se nimereşte câte-o şoferiţă în faţa mea. Deşi conduce un Matiz sau un Peugeot 206, niciodată nu reuseşte să parcheze. Face 'nspe mii de manevre ca să se mişte 2 cm, în ciuda claxoanelor din spate. Nu ştiu de ce, dar în astfel de momente, bărbaţii se gândesc la sex oral. Atât cu şoferiţa în cauză, cât şi cu poliţistul care i-a dat carnetul. Dacă pe lunetă mai vezi şi semnul de începător, atunci tragedia capătă proporţii shakespiriene. Apreciez totuşi bunul simt al şoferiţelor care-şi acceptă condiţia mizeră şi îşi lipesc pe lunetă între 8-10 semne de începători. Ca să fie clar pentru nefericiţii din spate. Sau, pentru nefericiţii cu miopie severă, lipesc o "lamâie" custom made, de dimensiunea unui pepene. Copt. 

    O femeie la volan arată la fel de natural ca un bărbat în rochiţă roz. În ambele cazuri iţi dai cu palma peste frunte şi înjuri printre dinţi: "Ia uite-l si p-ăsta cum merge!... Aaaah, e femeie.....". În momentul, dramatic de altfel, în care realizezi că e vorba de o femeie, te resemnezi. Parcă nimic nu mai contează. Dumnezeu există, dar acum e timpul sa-I plătesti pentru păcate. De altfel, veţi observa pe buzele bărbaţilor expresii de genul: "Dumnezeii mă'sii...." 

   Aţi observat ce caută femeile la o maşină, atunci când vor să-şi cumpere una? Nu contează consumul, fiabilitatea sau performantele tehnice. Ele oricum nu fac diferenţe dintre carburator si cric. Maşina trebuie să fie mare si încăpătoare (shopingu', bătu-l-ar vina...), dar să fie mică şi uşor de parcat. Culoarea e alta dilemă. Trebuie să fie shic şi trendy, dar trebuie să-i scoată în evidenţă şi ochii. 

   Îmi place cum sunt tratate (şi taxate) femeile într-un service auto. Deşi singura problemă a maşinii e între volan şi scaun (!!!), mecanicii pot inventa orice defect, fără să fie contrazişi. În afară de chei şi de oglinda retrovizoare (folosită pentru machiaj, nu pentru a se asigura în trafic), femeile nu cunosc bine nici măcar comenzile maşinii. De câte ori n-aţi văzut o femeie care porneşte farurile dând drumu' la ştergătoare? 

   O altă chestie interesantă la femeile-şoferiţe este poziţia de condus. Întotdeauna scaunul trebuie sa fie dat în faţă. Cât mai în faţă. Daca se poate, lipit de volan. Obişnuite să "călărească", femeile adoptă aceeaşi poziţie şi la volan. Stau "călare" pe volan. Tensionate şi speriate, se uită în toate părţile, mai puţin în faţă. Probabil e sezon de reduceri la haine şi se uită prin vitrine. 

   Femeile nu apasă niciodată ambreiajul cât trebuie. Ele dau vina pe pantofii cu tocuri. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Şi neuronii lor tot pe tocuri sunt.”

   Colegu’, subscriu!

  De năduful colegului de trafic, mi-am amintit acum câteva zile (anume, duminică), când m-am dus şi io ca omu’ la mall pentru cumpărăturile săptămânale. Intru pe culoarul unu’, cu gândul de a vâna un loc liber de parcare, sau pe unul care tocmai intenţionează să părăsească parcarea cu maşina plină de toate cele trebuincioase omului prin casă. Tocmai văzusem o maşină care avea fix intenţia de a părăsi parcarea. Acu’ intenţia exista, dar direcţia nu prea. M-am gândit instantaneu că titular al maşinii care se scremea efectiv să iese din parcare este o femeie. Ghicisem bine. Şi cum parcase chiar lângă staţia de taxiuri, deja se strânseseră doi taximetrişti care mustăceau de mama focului de cazna şoferiţei de a ieşi naiba din parcarea aia nenorocită. Unu’ din cei doi, mai inimos din fire, încerca s-o ghideze de nefericită cu îndemnuri de genul: un pic mai la stânga, aşa, acum dă încet cu spatele. stop. mai dă puţin în faţă şi apoi puţin la dreapta. aşa. acum încearcă să virezi cât poţi la stânga. nu, nu aşa. am zis la stânga, nu tot la dreapta. Faţa şoferiţei luase culorile semaforului. Se făcea când roşie, când galbenă, când verde, când verde intermitent. După îndelungi lupte cu volanul şi schimbătorul de viteze, a reuşit performanţa de a părăsi locul de parcare, răvăşită la propriu (şi nu numai). N-a mai stat la premierea performanţelor sale de şoferiţă. A articulat un „mulţumesc” taximetristului inimos, şi pe-aci i-a fost calea.

  După j’de mii de kilometri de şofat pe drumurile noastre toate, am ajuns la aceeaşi concluzie, anume că femeile la volan (cu mici excepţii) sunt un real pericol în trafic.

   Bineînţeles că io sunt una din micile excepţii. Da, ştiu, uneori sunt de-o modestie ieşită din comun. :)))