După moartea tatălui meu, am simţit nevoia să cred în suflete. De fapt, îl
voiam lângă mine indiferent sub ce formă. Eram doar o adolescentă. Nu eram
pregătită să-l pierd. Gânduri zboară în trecut. Mai ţii minte când jucam fotbal?
Deh, io eram mai băieţoi.
Mi-e aşa dor de tine…nespus!!!
Şi zici că ţi-a fost atât de dor de mama, încât ai decis s-o iei la tine!
Nici măcar nu mi-ai dat un semn înainte pentru a-mi putea lua rămas bun. Ruşinică!
Cică se zice: aşa a fost să fie! Nu mă încălzeşte cu nimic!
Mă gândesc că acum, cu mama lângă tine, ţi-o fi mai bine, ai fi mai
fericit! Io nu-s, dar nu prea mai
contează!
Dar te iert, să ştii! Şi culmea este că mă simt chiar mai bine iertându-te!
Plecând la tine, a lăsat loc de iertare acolo unde nu era înainte! A trebuit să
moară pentru ca eu să învăţ să iert!
Rămas bun,
suflete!
