Recunosc, m-a ferit Divinitatea să mă întâlnesc de prea
multe ori, de-a lungul vieţii, cu Prostia. Iar acele puţine întâlniri au fost
atât de scurte, încât nu m-au afectat în niciun fel. Inconştient, poate, am
ridicat în jurul meu ziduri anti-prostie, astfel încât aceasta să n-aibă prea
multe şanse de a invada lumea mea şi numai a mea. Cu timpul, aceste ziduri, la
început timide, s-au consolidat, s-au înălţat, nelăsând niciun locşor
vulnerabil. Cu excepţia unuia. Poarta. Orice îngrădire are şi o poartă. Poarta
mea era ferecată bine de tot, cu ditamai lacătu’. Cheia era aruncată undeva. Habar nu
mai aveam unde o aruncasem. Eram aproape sigură că nu voi avea nevoie de ea.
Până acum câteva luni când... O voce atât de cunoscută şi dragă mie, îmi spune şoptit
că e musai să deschid poarta. (de ce m-o fi anunţat şoptit, nici acum nu ştiu).
- Ştii prea bine că nu sunt de acord.
- Ştiu, dar trebuie. Aşa mi s-a transmis. Tu trebuie s-o
iniţiezi.
- Dar de ce tocmai eu?
- Pentru că eşti singura în măsură, bla bla bla (au urmat
nişte aprecieri pe care eu nu dau doi bani), poate poţi s-o scoţi la liman
cumva. Nu ştiu, tu ai fost aleasa. Şi, apoi, scrie în fişa postului...”precum
şi orice alte dispoziţii...”
- Aha, ok, deci e vorba de ce scrie în fişa postului. În fişa
postului meu, nu scrie nimic despre iniţiatul Prostiei!
- Încearcă. Ai metode. Ştiu că poţi. Ia-o ca pe o provocare,
îmi spune zâmbind.
- Dar nu vreauuuuuuu....am spus mai şoptit decât fusese
anunţul, atât de şoptit, încât nici n-am deschis gura... şi pentru prima dată
am urât acel zâmbet.
În următoarele minute care s-au scurs de la anunţul şoptit,
mi s-au derulat în minte diferite secvenţe din viaţa mea...l-am revăzut pe tata, am revăzut pe unii colegi din liceu, până şi
chipul primului iubit mi-a apărut la un moment dat...simţeam de parcă trăiam
ultima clipă a vieţii mele pe pământ. Groaznic sentiment.
La ce bun să ridici ziduri, dacă ai o poartă?
La ce bun ca
poarta să fie ferecată, dacă n-ai dat cheia la topit?
La ce bun să ai totuşi o
cheie aruncată, astfel încât să nu poată fi găsită, dacă e ordin s-o cauţi şi
să deschizi poarta cu mâinele tale?
Caut cheia. Ce mai, e musai s-o deschid. Pe ea. Pe poartă.
Dar unde naiba oi fi aruncat-o? În ce hău? În ce colţ al hăului? Aaa, mi-am
adus aminte (aşa-mi trebuie, dacă am o memorie bună). O găsesc. Exact unde şi cum a aruncat-o. E destul de ruginită.
Poate n-o să meargă totuşi, dacă e ruginită (vise, ai vrea tu). Încerc destul
de timid cheia. N-a mers din prima (moment în care în ochii mei apăruse o
speranţă timidă rău de tot). Încerc a doua oară (aşa-mi trebuie, niciodată nu
mă dau bătută). A doua oară a mers. Pffffffff, asta e! Până aici mi-a fost!
Poarta se deschide, cu scârţâiturile de rigoare. Ţin de poartă, de teamă să nu
se deschidă prea repede. Mai am nevoie de câteva clipe pentru a mă acomoda cu
ideea. Ţin în continuare de poartă. Mă minunez şi eu de câtă putere am. Cineva
din afară trage de poartă. Cineva vrea ca poarta să se deschidă mai
repede decât aş vrea eu. Încă nu văd prea bine cine este. Dar ştiu. Încep să-i
simt şi mirosul. Bleahhhh! Şi deodată, dau nas în nas cu Ea. Primul lucru pe
care-l văd este părul. Are părul nespălat de la începuturile lumii, îmi zic.
Lung, dar nespălat. Deci, e clar, până aici mi-a fost, îmi repet. Poarta-i larg
deschisă. Ea intră cu un rânjet care mi-a dat o stare de greaţă pentru tot
restul vieţii.
- Bună ziua!
- Bună, spun sec.
- Eu sunt.
- Da, ştiu. Eu nu sunt. Am
încetat să mai fiu!
