Rămas bun

Nu este niciodată prea târziu să-ţi iei rămas bun.

Eu îmi iau rămas bun azi, acum, când şi ultimul pumn de pământ se va fi aşternut pe mormântul lui Şerban Ionescu.

Tot de azi vom vedea şi auzi fel de fel de ştiri despre testament, nemulţumiri, un eventual proces, o eventuală intervenţie a legii...pentru că legea protejează trupurile, nu şi sufletele. Cumva, sufletul lui nu va mai conta...M-aş bucura să mă înşel.

N-o să încerc acum să-l ridic în slăvile cerului mai mult decât au făcut-o alţii (mai în măsură ca mine) şi... mai mult decât a făcut-o el însuşi.

Personal, nu cred în „locul cu verdeaţă”, după cum nu cred în „locul” în care nişte draci prestează serviciu în ture pe lângă binecunoscutele cazane cu smoală, înghesuind nişte amărâţi de păcătoşi. Însă cred că există o lume a sufletelor frumoase în care nu se regăseşte nimic de pe-aici (nici măcar renumita verdeaţă). Pentru celelalte suflete nu există nimic.

Se zice că sufletul va mai colinda o vreme în lumea trupurilor, până ce-şi va lua zborul către lumea lui, a sufletelor frumoase.

Rămas bun, suflete drag şi frumos! Pe mai târziu!

Prezentarea cu pricina

Aparent n-ai zice....Şi totuşi există o strânsă legătură între poza de la profil, nickname şi denumirea blogului...Poza mă reprezintă întru totul. Breuddwydiwr îmi vine ca o mănuşă şi îl folosesc de ceva timp în spaţiul virtual. Iar numele dat blogului... ei, da, nu cred că se potrivea altceva. Cu alte cuvinte, tot eu sunt, doar că sunt părţi diferite din mine. Atât de diferite, încât uneori mi-e greu şi mie să mă recunosc.

Început

Ei, da, în sfârşit...mi-am făcut blog! În minte, ideea cu făcutul blogului o am de ceva vreme, însă, fie n-am avut chef (tradus, mai degrabă, prin „bun, îmi fac blog, dar ce naiba scriu pe el?"), fie n-am avut timp (lipsa timpului tradusă, mai degrabă, prin: „bun, n-am timp, dar dacă aş avea, ce naiba aş scrie pe blog?"), fie am avut timp, dar n-am avut nici cea mai vagă idee despre ce aş putea să scriu/postez şi, evident, mi-a pierit instantaneu cheful de făcut blog.

            Tot de ceva vreme, răsfoiesc blogosfera...lume bună, cititoare de cărţi, scriitoare de diverse şi cu vechime în câmpul muncii.

            Ce am remarcat eu: în general, fetele au înclinaţii clare spre poezie, visare, chestii de-astea, care, în general, impresionează, unele cam dulci. În funcţie de stările doamnelor/domnişoarelor, şi postările sunt diferite...azi o poezie, mâine...altă poezie (sau compunere liberă), poimâine o postare destul de tristă...după care, logic, vine şi o postare – concluzie filosofică despre viaţă, oameni, plus câteva sfaturi de urmat sau nu. Băieţii, ca băieţii...însă şi băieţii scriu/postează poezii câteodată. În general, îmi plac mai mult postările băieţilor, decât ale fetelor.

            Recunosc, n-am cine ştie ce talent în ale scrisul. Pe vremuri demult apuse, practicam şi eu sportul „de-a compusul poeziilor”, dar m-am lăsat destul de repede de el.

            Îmi revine în minte aceeaşi întrebarea: totuşi, ce naiba să scriu/postez???

            Posibil răspuns: las’ că vezi tu!

            O posibilă întrebare ce-ar putea veni din partea cititorilor (care se vor înghesui să-mi  viziteze blogul): păi, atunci de ce ţi-ai făcut blog?

            Posibil răspuns: păi, aşa, să am şi eu blogul meu....cică, se spune mai nou că, dacă n-ai blog, nu exişti.

            Un alt posibil răspuns: o chemare interioară mă tot îndeamnă să-mi fac blog, dar nu-mi spune şi de ce. (ei, aş, eu şi chemările interioare... baba şi mitraliera. Posibil alt răspuns - total greşit).

            Acestea fiind spuse, îmi urez „bine-am venit” în lumea bună a blogosferei, vouă „bine v-am găsit” şi...pentru că nici măcar nu m-am prezentat, urmează: