Silueta păşeşte fără grabă pe
trotuarul îmbâcsit de paşi indiferenţi. Încet, sfios, încercând să nu
deranjeze lumile grăbite. Pe un trotuar al nimănui, ce duce spre nicăieri.
Acelaşi păr. Nici lung, nici
scurt. Îmi face cu mâna în timp ce mă îndrept spre el. Îl privesc în aceiaşi
ochi, nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la femeile care au oftat după acel verde. Îşi
dezveleşte dantura perfectă. De un alb decupat din reclamele la pastă de dinţi.
Verdele ochilor şi albul dinţilor perfecţi. Atât a mai rămas din omul de
odinioară. În rest, amprenta alcoolului îşi înfipsese adânc ghearele,
sfâşiindu-l în mii de bucăţi. Neras. Cămaşa şifonată şi decolorată de vremuri
demult apuse. Scrierile lui zăcând într-un sertar de liceean fără somn. Mi-a promis
că mi le va dărui cândva, când va veni timpul. Doar n-o vrea să mi le lase prin
testament? Nu mai scrie. Un suflet gol nu poate scrie, mi-a zis de multe ori. Şi
n-are muză. Cică e musai să aibă o muză, îmi spunea tachinându-mă. Eu cred că-i
e teamă să mai scrie. Talent pierdut.
„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi aşa cum era odată.
Nici eu nu mai scriu. N-am talent. Cel puţin, nu talentul lui. Cândva ne
lăsa cu gura căscată şi cu ochii plini de bucuria de a ne regăsi în scrierile
lui. Nu-i plăceau rimele. Cred că nici acum. Nu l-am mai întrebat. Ce rost ar
avea să-l întreb, dacă ştiu că nu mai scrie. Parcă a făcut un jurământ. Să nu
mai scrie. Poate dacă ar reîncepe să
scrie, s-ar lăsa de băut. Uneori îmi vine să-l strâng de gât. Să-i strâng
neputinţa de gât. Pe-a lui. Şi pe-a mea.
„Suflet
pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe jumătate din ceea ce era odată.”
Îl privesc în aceiaşi ochi,
nepermis de verzi, şi zâmbesc, gândindu-mă la vremurile trecute.
- Sărut mâna, suflete! Ce mai faci? Eşti ok?
- Salutare! Sunt ok. Cu ale mele. Tu
nu prea pari ok.
- Sunt destul de ok. Sunt grăbit. Trebuie să ajung undeva. Suflete, ai
cumva să-mi împrumuţi nişte bani? Nu cred că ţi-i voi returna curând.
Mă scotocesc în geantă şi îi
întind o bancnotă de 100 de lei, urmărindu-mi gustul amar ce-mi invadează gura
şi mintea.
- Mulţumesc, suflete! Să fii iubită! Mă grăbesc!
- Şi tu la fel! Ai grijă de tine,
ok?
- Voi avea! Şi tu să ai!
Verdele ochilor şi albul dinţilor
perfecţi se pierd pe trotuarul nimănui, ce duce spre nicăieri.
A rămas singura persoană care-mi
zice „suflete”.
„Suflet pierdut”, ofer recompensă celui ce-l va găsi, măcar pe sfert
din ceea ce era odată.”
