Articolul de mai jos a fost
publicat azi de Simona Catrina, pe adevărul. ro/life&style.
„Cândva, oamenii mergeau la
psiholog pentru ca, după doi ani de şedinţe, să ajungă la concluzia că părinţii
sunt de vină. Azi, unele lucruri s-au simplificat, altele s-au complicat.
N-am fost niciodată la psiholog, deşi poate unii consideră acest fapt absolut necesar. Ştiu că ei nu sunt plătiţi ca să-ţi rezolve problemele cu alter-ego-ul tău mai ciufut decât tine, ci ca să te asculte şi să dea din căpăţână, cu aerul că au leac pentru sticleala ta. Jumătate din ei se prefac că iau notiţe, iar în realitate fac sudoku. Atunci când în sfârşit se satură de cărcăleală şi deschid gura, te întreabă ce simţi. De fapt, ei nu răspund niciodată, doar întreabă, cu justificarea nobilă că astfel te ajută pe tine să-ţi răspunzi la dracu ştie ce. Am cunoscut, ce-i drept, şi psihologi minunaţi - dar ca jurnalist, nu ca pacient, din păcate.
N-am fost niciodată la psiholog, deşi poate unii consideră acest fapt absolut necesar. Ştiu că ei nu sunt plătiţi ca să-ţi rezolve problemele cu alter-ego-ul tău mai ciufut decât tine, ci ca să te asculte şi să dea din căpăţână, cu aerul că au leac pentru sticleala ta. Jumătate din ei se prefac că iau notiţe, iar în realitate fac sudoku. Atunci când în sfârşit se satură de cărcăleală şi deschid gura, te întreabă ce simţi. De fapt, ei nu răspund niciodată, doar întreabă, cu justificarea nobilă că astfel te ajută pe tine să-ţi răspunzi la dracu ştie ce. Am cunoscut, ce-i drept, şi psihologi minunaţi - dar ca jurnalist, nu ca pacient, din păcate.
Frica mea şi laşitatea lui
Ţin minte şi acum o tipă care
ne-a spus că psiholoaga ei i-a găsit ceva nasol ”în plexul lui Oedip”. Ea aşa
înţelesese, poate şi datorită faptului că luase bacul cu brio, chiar din a
patra încercare, şi rămăsese cu nişte modeste găurele în cultura cam prea
generală. Ba chiar a vrut să facă şi o tomografie, să vadă dacă se confirmă
cumplita maladie, doar că am oprit-o noi la timp, spre a nu aglomera inutil
sistemul sanitar. Fata asta a plătit 200 de roni pe fiecare şedinţă de
psihoterapie, timp de vreo şase luni, ca să rămână în cele din urmă cu ideea că
are ceva la stomac, din cauza faptului că taică-su o părăsise pe mă-sa.
Am vrut să merg la psiholog
fiindcă mi-e frică de şoareci, dar mi-a fost ruşine, vă spun drept. Acolo merg
oameni cu probleme serioase, de exemplu cei cărora le e frică de păianjeni,
ceea ce reprezintă cu totul altceva. Deci m-am tratat pe Google, cică groaza
asta se cheamă musofobie şi e o tâmpenie, întrucât şoricelul moare de frica ta
înainte de a muri tu de frica lui. Totuşi, n-am pe conştiinţă niciun şoarece
care să fi murit propriu-zis de frica mea, poate şi pentru că pe toţi pe care
i-am văzut i-au lichidat pisicile din jurul meu. Oricum, psihologii spun că,
atunci când ţi-e teamă de ceva, e musai să te confrunţi cu sursa spaimei, ca să
scapi de obsesie. Bunăoară, dacă era după hârţoagele lor deştepte, trebuia să
las nişte şoareci să circule pe burta mea, ca să mă conving că sunt doar nişte
biete fiinţe gingaşe şi nostime, cu ochişorii ca bobiţa de piper, incapabile să
mă ucidă-n chinuri - până la proba contrarie.
Dacă tot voiam să mă duc la
cabinet pentru respectivii şoareci, m-am gândit să-l iau cu mine şi pe iubitul
meu de-atunci, deoarece avea şi el o fobie: îi era foarte, foarte frică să se
însoare, mai ales cu mine. Altfel, dragostea din el dospea ca o cocă, numai că
avea o groază patologică în faţa câtorva mici elemente din mediul înconjurător,
cum ar fi starea civilă, banderola tricoloră, pirostria, popa, rochiile albe şi
monogamia. El mi-a spus, amabil, că numai nebunii se duc la psiholog. Atunci,
eu mi-am permis să mă citez pe mine însămi, după modelul lui CTP: precum am
scris eu într-un articol, nebunii nu se duc la psiholog, ci sunt duşi la
psiholog. Când tocmai încheiam citatul, el era deja la lift. Se grăbea, că
tocmai îl sunase Sorana (sunt cam chioară, dar din fericire şi el era cam
chior, aşa că-şi setase pe ecranul telefonului nişte litere cât caii). L-am
întrebat cu zâmbetul pe buze - cum facem noi, femeile, de obicei - cine
biiiip!-ul mă-tii e Sorana. El a răspuns că e o pizzerie, că a comandat odată
ceva la ei şi de-atunci îl sună mereu, să-l întrebe dacă mai vrea. Evident,
ca-n bancul cu ”iubitule, te-a sunat iapa pe care ai pariat, are ceva să-ţi
spună”, pizzeria l-a mai sunat de optzeci de ori, iar relaţia lor a devenit
foarte intensă, că aşa-i capitalismul. Odată, l-am auzit spunându-i pizzeriei
”credeam că am lămurit lucrurile între noi, nu mai insista, te rog mult”.
Desigur, în prostia mea de-atunci, credeam că au lămurit câte măsline să-i
bage-n calzone şi dacă vrea blat pufos sau crustă. Mi-a trebuit un an până m-a
sunat pizzeria pe mine personal şi mi-a spus să-i las iubitul în pace, fiindcă
e gravidă cu el.
Oglindă, oglinjoară, prostioară
Revenind la psihoterapie, uneori
regret că nu am apelat niciodată la aşa ceva. Pe zi ce trece, îmi dau seama că
ne bălăcim în tot felul de probleme existenţiale. Ne facem că nu le mirosim, ca
atunci când cineva slobozeşte din greşeală un pârţ. Studiile arată că nouă din
zece oameni au probleme psihice mai mici sau mai mari, dar numai zece la sută
din ei bubuie la uşa unui specialist.
Complexele sunt foarte la modă,
deşi ăştia cu life-coaching-ul s-au durdulit de pe urma noastră. ”Rochia asta
mă îngraşă, nu-i aşa?”, l-am întrebat odată pe sufletul meu pereche, iar el
mi-a răspuns sincer: presupun că, dacă o mănânci pe toată la o masă, te
îngraşă. Da, ştiu, bărbaţii nu suportă să-i întrebi dacă te îngraşă o rufă,
pentru că ei ştiu din start că nu există răspuns corect la aşa ceva. Dacă zic
”nu, nu te îngraşă”, ţipi ca din gură de maidanez, le spui că mint, plângi cu
sughiţuri, trânteşti cel puţin o uşă şi nu mai faci sex cu ei timp de una până
la două luni. Dacă spun ”da, te îngraşă”, restul acţiunii se desfăşoară în
prezenţa agreabilă a procurorilor şi a medicilor legişti.
Cabinetele de psihologie sunt
pline de oameni care ar trebui să năvălească mai degrabă la oftalmolog. Ei văd
în oglindă lucruri pe care nici fantomele nu îndrăznesc să le definească: pe
scurt, numai monştri. Sunt urât, sunt gras, sunt crăcănat. Când psihologii care
au absolvit pe la unele facultăţi dubitabile încep să le amintească de
frumuseţea interioară, pacienţii se gândesc la splendoarea pancreasului.
Aveam o amică obsedată că e
grăsană, deşi avea 52 de kile. Singurul motiv pentru care nu-i număram coastele
era că ştiam deja câte coaste are un om. Când s-a măritat, a orăcăit o
săptămână pe pozele de la nuntă. A spus un DA emoţionat şi hotărât, atunci când
calculatorul a întrebat-o, cătrănit, dacă e sigură că vrea să şteargă folderul
cu imagini. Ei i se părea că era umflată ca o dropie, deşi ne-am străduit să-i
explicăm că asta nu e ceva din cale-afară de rău, deoarece există şi păsări mai
burtoase decât dropiile. Am aflat ulterior că a mers vreun an jumate la
terapie. După primele opt şedinţe, psihologul ei se ducea, la rândul lui, la
alt psiholog, ca să-i prescrie calmante, de frică să nu-şi omoare pacienta care
pretindea că şi pasta de dinţi îngraşă.
Dincolo de obsesiile clasice,
oamenii mai umflă buzunarele psihologilor şi din motive abstracte. ”Nu ştiu
cine sunt şi unde mă aflu”, îmi spunea cândva un coleg, justificându-mi decizia
lui de a merge la psihoterapie. I-am urat din toată inima să-şi aducă aminte şi
cine e, şi unde se află, pentru că psihologul trebuie să trimită cuiva
facturile. N-a gustat gluma, era în faza lui emo, iar eu eram în faza mea zen,
deci probabil că devenisem foarte enervantă.
”Simt că viaţa n-are rost”, îmi
spunea altcineva. Bine, deci vrei să crăpi, ca să ne luăm de-o grijă? – l-am
întrebat, săritoare cum sunt. Nu, bineînţeles că nu, el voia să trăiască, se
agăţa de viaţă ca motanul de perdea. Numai că se simţea băgat în seamă doar
atunci când traiul era căcăniu. Deci era imperios necesar să ni-l facă
ferfeniţă şi pe-al nostru, obligându-ne să-l ascultăm ceasuri întregi. Ceea ce
nu ne-ar fi deranjat, dacă ne-ar fi plătit măcar pe sfert din cât îi dădea unei
psihologuţe cu diplomă obţinută la Spir... ăăă... la o particulară. I-am zis că
adevăratul psihopupu a început atunci când, după vreo duzină de şedinţe, nu
numai că nu-şi bumbăcea deloc piticii de pe creier, dar îi înmulţea cu o viteză
care umilea orice hoardă de omizi. Era şi mai nevricos, şi mai anxios, şi mai
ghebos. Se chircea şi se închidea în el, aşteptând să-l ţinem de mână, să-l
pupăcim pe creştet şi să ne simţim vinovaţi pentru faptul că viaţa lui de om
bogat, frumos, titrat şi adulmecat de femei frumoase e o imensă decepţie. Aveam
invidia plină de lacrimi, ce să vă spun.
Hai să ne împăcăm, prostule!
Se poartă terapia de cuplu. Toţi
cei care au terminat de spart farfuriile de-acasă trec la planul B, adică încep
să-şi spargă şi conturile, în favoarea psihologului. Acesta îi aşază cu fundul
pe o canapea, îi serveşte cu un fursec din partea casei, îi întărâtă un pic,
după care îi admiră cum se trag de jugulare. Unii susţin că, dacă mergi la
tratament cu partener cu tot, se întâmplă ceva frumos, ajungi să vezi în el
ceea ce n-ai văzut niciodată până atunci, indiferent că e o virtute sau un
furuncul. Oricât vi s-ar părea de ciudat, există şi oameni care dau bani ca să
le spună cineva că au nevoie să comunice unul cu altul, să-şi turuie păsurile,
din moment ce sunt soţ şi soţie (căsătoriţi între ei sau fiecare cu altcineva,
mă rog). Eu, una, n-am prea văzut cupluri pe care le-a cârpit psihoterapeutul,
nici măcar în filme, dar asta nu înseamnă că nu există şi miracole. ”Spune-i ce
te deranjează la el”, o asmute un terapeut pe o soaţă care se săturase de
consort ca de publicitate. Ea, cooperantă, spune că, de exemplu, o deranjează
faptul că el e un dobitoc. Apoi, vine rândul inculpatului să spună ce-l
deranjează la nevastă-sa. El, mai galant, spune că îl deranjează faptul că ea
sforăie – deşi asta nu e treabă de muiere. Psihologul, aţi ghicit, îl va
întreba cum se simte atunci când nevasta lui sforăie. Iar clientul răspunde,
inocent, că se simte exact ca atunci când vecinul lui a băgat bormaşina-n
perete, într-o sâmbătă, dis-de-dimineaţă. Iar el i-a bătut la uşă şi i-a adus
civilizat la cunoştinţă că, dacă nu scoate unealta din priză imediat, o să i-o
bage acolo unde, cu toate progresele medicinii, nici colonoscopia nu poate să
răzbată.”
Trebuie să recunosc că m-am amuzat teribil, citind articolul Simonei. Şi, de asemenea,
mai trebuie să recunosc că am avut şi io momentele mele negre când mă băteau
gândul şi curiozitatea să văd dacă un psiholog ar fi în stare să descurce iţele
din capu’ meu. Mi-au
trecut însă repede (norocul/ghinionul meu), zicându-mi că, dacă io nu mi le pot
descurca, mira-m-aş să le descurce altu’.
Acu', subiectul în sine e sensibil şi nu-mi permit să mă aventurez cu cine ştie ce păreri şi sfaturi, dar, în general, o parte din "problemele"oamenilor ţin de cunoaşterea de sine. Probleme pe care uneori şi le-ar putea rezolva singuri dacă, cunoscându-se şi văzându-şi defectele/neajunsurile/etc, s-ar accepta aşa cum sunt şi şi-ar dori schimbarea, chiar necesară atunci când imaginea lor despre ei
nu este tocmai în concordanţă cu adevărul din ei. În caz contrar,
psihologii vor fi dornici să le facă o programare şi să le explice ei cum stă
treaba cu cunoaşterea de sine, acceptarea şi alte chestii de-astea de-ale lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu