Şi, uite-aşa, votarăm iar

A treia oară într-un an. An de criză, evident. Votatu’ ar putea deveni fără probleme sportul nostru naţional. Dacă ne străduiam puţin, am fi putut vota de patru ori anul ăsta. De exemplu, puteam să organizăm un referendum în care românaşii să răspundă la următoarea întrebare: Sunteţi de acord cu venirea Apocalipsei în Romanica? Păi ce? Don’şoara Apocalipsă vine aşa când vrea ea în ţărişoara noastră? Să vină dom’le când vrem noi, nu când vrea ea. Până când ne hotărâm noi când trebuie  să apară, don’şoara să stea cuminte în banca ei. Dar despre Apocalipsă, cu prima ocazie...

Dom’le, eu recunosc, m-am dus la votare şi nu numai că m-am dus, dar am şi votat. Şi mai recunosc că am votat aproape de fiecare dată când mai marii neamului m-au chemat s-o fac (cu o singură excepţie). Fac parte din oamenii care, deşi n-au avut de unde alege, totuşi au ales din toate relele, acel rău puţin mai mic (doar puţin), pentru că merg pe principiul învechit şi chiar expirat că, dacă nişte naivi au murit (conştienţi sau nu de cauză) la revoluţie pentru ca noi, copiii de atunci, să avem mai multe drepturi decât au avut părinţii noştri, atunci e de bun simţ să-ţi exerciţi drepturile câştigate pentru tine de alţii. 

Şi, da, de cele mai multe ori, ne merităm soarta cu vârf şi îndesat. Încă sunt uimită de scorul obţinut de cei de la PP-DD. Mintea mea nu poate înţelege cum naiba ăştia au obţinut un procent atât de mare! Mintea mea încă nu poate înţelege cum naiba te poţi uita în gura unuia ca DD. E ca şi cum te-ai uita într-un canal sau într-un WC la care nu s-a tras niciodată apa. În fine, românaşii noştri fac ce ştiu ei mai bine, anume politică şi, în pauze, votează după cum îi duce mintea. Avea Dinescu o expresie...aceea cu pusu’ rahatului în raza de acţiune a unui ventilator. Ventilatorul îşi face treaba de minune!!!

Mic ghid de suferit alături de ea

"Vii de la serviciu. Sau de la magazinul din colţ. Sau, pur si simplu, de la baie. Prietena/iubita/nevasta e intinsă pe pat şi plânge de se zguduie pereţii. Rămâi perplex.

- Ce s-a întâmplat?

Răspunde printre sughiţuri:

- Nu s-a întâmplat nimic.
- Dar ce ai?
- N-am nimic.
- Atunci, de ce plângi?
- Nu plâng.

Iată o situaţie aparent banală din viată. Cum procedăm? 

În primul rând, nu se părăseşte camera sub niciun motiv. Dacă te scapă la baie, rabzi. Dacă sună telefonul, îl laşi să sune. Dacă e cutremur, măcar o să ai şi tu motiv să plângi. Dar nu părăseşti încăperea. Dacă o faci, o să aibă extrem de des ocazia să-ţi amintească de faptul că ai lăsat-o singură şi că nu ţi-a păsat deloc de suferinţa ei.
Nu-ţi faci de lucru prin cameră. Ştii că n-o ajuţi niciodată la curăţenie, ce, acuma te-a apucat hărnicia?
Nu bei, nu fumezi. Ar însemna că te plictiseşti si că abia aştepţi să termine cu bocitul. N-o respecţi deloc. Nici să nu te gândeşti să deschizi vreo carte. Ar fi cea mai clară dovadă a nesimţirii tale să-i întorci spatele şi să citeşti.
Nu deschizi televizorul. Dacă ai şansa să fie deja deschis, nu schimba canalul. Te uiţi discret, că dacă se prinde, s-ar putea să-l stingă.
Stai întins pe spate, cu privirea în tavan, ca un gândac. Nu te poţi întoarce. N-ai voie să adormi. După ce prietena/iubita/nevasta a terminat cu bocitul şi, în fine, se ridică, mai rămâi cel puţin 10 minute în aceeaşi poziţie. Ai grijă să se vadă pe faţa ta că suferi.
În următoarele ore, vorbeşti doar dacă trebuie şi oricum cu voce scăzută.
Nu uita ca în casa aia s-a suferit recent.”

L-am pus între ghilimele pentru că textul nu-mi aparţine.

Pe mine m-a amuzat teribil pentru că mi-am adus aminte că am trecut şi eu printr-o situaţie similară acum circa 100 de ani. Dar de-atunci mi-am învăţat lecţia.

Sunt convinsă că mulţi dintre voi aţi citit micuţul ghid pe net. Poate la un moment dat aţi fost şi  voi într-o situaţie asemănătoare şi, bineînţeles, aţi ieşit din acea situaţie cu lecţia învăţată.

Rămas bun

Nu este niciodată prea târziu să-ţi iei rămas bun.

Eu îmi iau rămas bun azi, acum, când şi ultimul pumn de pământ se va fi aşternut pe mormântul lui Şerban Ionescu.

Tot de azi vom vedea şi auzi fel de fel de ştiri despre testament, nemulţumiri, un eventual proces, o eventuală intervenţie a legii...pentru că legea protejează trupurile, nu şi sufletele. Cumva, sufletul lui nu va mai conta...M-aş bucura să mă înşel.

N-o să încerc acum să-l ridic în slăvile cerului mai mult decât au făcut-o alţii (mai în măsură ca mine) şi... mai mult decât a făcut-o el însuşi.

Personal, nu cred în „locul cu verdeaţă”, după cum nu cred în „locul” în care nişte draci prestează serviciu în ture pe lângă binecunoscutele cazane cu smoală, înghesuind nişte amărâţi de păcătoşi. Însă cred că există o lume a sufletelor frumoase în care nu se regăseşte nimic de pe-aici (nici măcar renumita verdeaţă). Pentru celelalte suflete nu există nimic.

Se zice că sufletul va mai colinda o vreme în lumea trupurilor, până ce-şi va lua zborul către lumea lui, a sufletelor frumoase.

Rămas bun, suflete drag şi frumos! Pe mai târziu!

Prezentarea cu pricina

Aparent n-ai zice....Şi totuşi există o strânsă legătură între poza de la profil, nickname şi denumirea blogului...Poza mă reprezintă întru totul. Breuddwydiwr îmi vine ca o mănuşă şi îl folosesc de ceva timp în spaţiul virtual. Iar numele dat blogului... ei, da, nu cred că se potrivea altceva. Cu alte cuvinte, tot eu sunt, doar că sunt părţi diferite din mine. Atât de diferite, încât uneori mi-e greu şi mie să mă recunosc.

Început

Ei, da, în sfârşit...mi-am făcut blog! În minte, ideea cu făcutul blogului o am de ceva vreme, însă, fie n-am avut chef (tradus, mai degrabă, prin „bun, îmi fac blog, dar ce naiba scriu pe el?"), fie n-am avut timp (lipsa timpului tradusă, mai degrabă, prin: „bun, n-am timp, dar dacă aş avea, ce naiba aş scrie pe blog?"), fie am avut timp, dar n-am avut nici cea mai vagă idee despre ce aş putea să scriu/postez şi, evident, mi-a pierit instantaneu cheful de făcut blog.

            Tot de ceva vreme, răsfoiesc blogosfera...lume bună, cititoare de cărţi, scriitoare de diverse şi cu vechime în câmpul muncii.

            Ce am remarcat eu: în general, fetele au înclinaţii clare spre poezie, visare, chestii de-astea, care, în general, impresionează, unele cam dulci. În funcţie de stările doamnelor/domnişoarelor, şi postările sunt diferite...azi o poezie, mâine...altă poezie (sau compunere liberă), poimâine o postare destul de tristă...după care, logic, vine şi o postare – concluzie filosofică despre viaţă, oameni, plus câteva sfaturi de urmat sau nu. Băieţii, ca băieţii...însă şi băieţii scriu/postează poezii câteodată. În general, îmi plac mai mult postările băieţilor, decât ale fetelor.

            Recunosc, n-am cine ştie ce talent în ale scrisul. Pe vremuri demult apuse, practicam şi eu sportul „de-a compusul poeziilor”, dar m-am lăsat destul de repede de el.

            Îmi revine în minte aceeaşi întrebarea: totuşi, ce naiba să scriu/postez???

            Posibil răspuns: las’ că vezi tu!

            O posibilă întrebare ce-ar putea veni din partea cititorilor (care se vor înghesui să-mi  viziteze blogul): păi, atunci de ce ţi-ai făcut blog?

            Posibil răspuns: păi, aşa, să am şi eu blogul meu....cică, se spune mai nou că, dacă n-ai blog, nu exişti.

            Un alt posibil răspuns: o chemare interioară mă tot îndeamnă să-mi fac blog, dar nu-mi spune şi de ce. (ei, aş, eu şi chemările interioare... baba şi mitraliera. Posibil alt răspuns - total greşit).

            Acestea fiind spuse, îmi urez „bine-am venit” în lumea bună a blogosferei, vouă „bine v-am găsit” şi...pentru că nici măcar nu m-am prezentat, urmează: