Destinaţie

No difference

Cu ce ne deosebim de protagoniştii din filmuleţ? Cu nimic! Sau poate diferenţele stau în parfumul pe care-l folosim, hainele pe care le purtăm, frizurile aranjate în ton cu ultimul val aruncat pe piaţă de hair-stilişti.

Eu zic că nici măcar aici nu sunt diferenţe. Put la fel ca noi, umblă la fel de dez/îmbrăcaţi ca noi, iar frizurile lor ar putea da curs unei noi mode în ale aranjatului podoapei capilare.

Majoritatea dintre noi rămânem sideraţi, văzând aceste acte de cruzime, fără însă să ne vedem pe noi înşine. Ne-am putea uita în oglindă, dacă am ştii s-o folosim.

Nu-i nicio diferenţă între ei şi noi. Am ajuns la performanţa de a ne comporta precum canibalii. Doar evoluăm, nu?

Mergem pe principiu: dacă vreau, trebuie să am! Prin urmare, foamea după orice se cronicizează şi ne face să umblăm mai mereu „flămânzi”, într-un continuu sevraj, devenind mult mai periculoşi decât canibalii.

Ne rănim reciproc, pentru ca ulterior să ne sfârtecăm între noi, împrăştiind bucăţi de carne şi suflete în cele patru zări. Doar vrem şi trebuie să avem, nu?

Ne urâm, fără măcar să ştim de ce! Tăcem pentru că suntem prea neputincioşi în a ne exprima sentimentele! Doar suntem prieteni, nu?

Ne acordăm cuvinte măreţe şi ne declarăm iubirea eternă. Doar suntem duşmani/inamici/adversari, nu?

Ne violăm mamele/surorile/nevestele/iubitele/amantele! Doar suntem masculi, nu?

Călcăm în picioare tot ce e pasibil de a îndulci amărăciunea strânsă! Doar suntem oameni, nu? Deasupra noastră nu trebuie să supravieţuiască nimeni şi nimic! Suntem Dumnezeii Dumnezeului, acum şi în vecii vecilor!

Eşti slab? Mori! Meriţi! N-ai voie să trăieşti! Bucăţi din trupul şi sufletul tău vor hrăni pe cei puternici! Ei merită să trăiască! Ei şi neamurile lor ce se trag din  zeii  autoproclamanţi „atotputernici”!

Eşti puternic? Omoară-mă! Acum! Când încă o mai poţi face! E singura ta şansă! Profită!

Şi totuşi există o mică diferenţă: în timp ce ei acţionează din instinct, noi acţionăm cu premeditare. De fiecare dată!

Pe cine iubeşti mai mult?

Pe mami sau pe tati?

Pe mami.

De ce o iubeşti tu pe mami mai mult?

Pentru că îmi spune poveşti înainte de culcare. Ăăăăă, pentru că nu mă ceartă când fac prostii mai mari şi pentru că e mami mea.

Dar pe tati îl iubeşti?

Câteodată îl iubesc şi pe tati.

Când îl iubeşti tu pe tati?

Mereu îl iubesc pe tati. M-a învăţat să merg pe bicicletă şi să dau cu şutu’ în minge. Şi m-a mai învăţat să pup fetele când le este ziua, spuse piciul roşind.

Deci îl iubeşti şi pe tati

Da, dar mai mult pe mami. Pe tati îl iubesc când sunt cu el, dar atunci mi-e dor de mami şi o iubesc şi pe ea. Pe mami o iubesc când sunt cu ea, dar atunci mi-e dor de tati şi îl iubesc şi pe el.

Şi cu cine  îţi place să stai mai mult? Cu mami sau cu tati?

Eu vreau să stau cu amândoi, dar mami mi-a spus că tati a trebuit să plece la el acasă. Şi am plâns pentru că eu credeam că acasă este la noi acasă şi nu la el acasă.

Şi totuşi pe cine iubeşti mai mult?

Ţi-am mai spus, pe mami, şi câteodată şi pe tati.

Ale naibii de întrebări idioate!!!!! Mereu aceleaşi întrebări. De cele mai multe ori, aceleaşi răspunsuri.

Şi totuşi piciul trebuie să aleagă azi, acum, pe veci, pe cine iubeşte cel mai mult. E musai, n-are cale de întors nici el, nici mami şi tati lui.

Azi, acum, pe veci, cineva, ceva îşi va pune pecetea pe sufletul piciului.

Azi, acum, pe veci, cineva, ceva va rupe în două un mugur de suflet cu întrebarea idioată: pe cine iubeşti mai mult?

Azi piciul va ştii pe cine iubeşte mai mult. I se va spune acest lucru. I se va da acest verdict.

Mult noroc în viaţă, piciule! Eu ştiu că-i iubeşti pe amândoi la fel de mult.

Normalităţi

   Rar reuşeste câte ceva să mă resusciteze din plictiseala (şi deseori lehamitea) cu care butonez telecomanda seara. Răsfoiesc canalele tv. cu viteza cu care tastez, folosind metoda oarbă. Am câteva emisiuni pe care le vizionez, în capul listei fiind,  bineînţeles, „Lumea lui Banciu”. Vineri, însă, în timp ce butonam, aud că celor de la Steaua li s-a dat să vizioneze un filmuleţ care nu numai că i-a impresionat, ci i-a şi mobilizat să dea tot ce-aveau mai bun şi să îndrăznească să împlinească un vis în care, poate, nu mai credea nimeni, nici măcar ei. Mă rog, nu ştiu detalii despre cum au jucat pentru că n-am văzut meciul respectiv. Cert este că, poate, pentru prima dată, după secole întregi, măreţii jucători ai Stelei, au intrat în joc, având în minte imaginea unei normalităţi şi mai puţin imagini cu picioare, fund, sâni (ca să nu zic pe şleau: craci, c*r, ţâţe), bani, vedetism, clubăreli, beţii, etc. Trec peste faptul că dom’ Be(he)cali, după meci, şi-a scos din sân „enşpe” cruci, care mai de care mai mari, invocându-l pe Isus ca fiind mântuitorul Stelei sau un fel de „omul care aduce ploaia”.

   Zic „imaginea unei normalităţi” pentru că filmuleţul respectiv este despre normalitate, despre dorinţa unui om (în speţă, sportivul Derek Redmond) de a alerga mai departe, chiar dacă, deodată, pare că linia de sosire s-a mutat pe un alt continent, iar el trebuie să alerge într-un picior până la ea, chiar dacă simte cum milioanele de cuţite îi sfârtecă muşchiul, iar durerea cumplită aproape că-l aduce în pragul leşinului...

  Zic normalitate pentru e normal să alergi până la capăt, pentru că e normal să nu abandonezi, pentru că e normal să-ţi doreşti să nu-i dezamăgeşti pe cei care te iubesc şi care-ţi sunt alături mereu. Pentru că e normal să crezi în tine şi în oamenii de lângă tine, pentru că e normal să crezi despre tine că poţi ajunge la capăt, nu oricum, ci cu fruntea sus. 

   Cu alte cuvinte, eu zic că filmuleţul respectiv este doar o lecţie de normalitate.

   Lecţia I:

   Şi pentru că astăzi am ales să vorbesc despre normalităţi, voi mai posta un filmuleţ, în care protagoniştii (evident, nu români), doi balerini, dovedesc că e normal să-ţi urmezi visul şi să ţi-l împlineşti, chiar dacă, aparent, sunt diferiţi de noi, ceilalţi. 

   Poate că e timpul să-i privim normal, aşa cum ne privim pe noi înşine, cu respect şi fără să le plângem de milă. 

  Poate că e timpul să vedem că cele mai grave şi periculoase handicapuri sunt prostia, superficialitatea, ipocrizia (şi mai sunt câteva). 

  Poate că e timpul să nu ne mai lăsăm atât de impresionaţi de aceste lecţii de normalitate, ci să începem să învăţăm din ele. 

  Poate că e timpul ca normalul să fie văzut ca ceva normal şi nu anormal. 

  Poate că e timpul să vedem în sfârşit că în marea junglă a anormalităţii, există un luminiş de normalitate spre care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii.

   Lecţia II:

Ziduri şi porţi (2) – Referatu’

REFERAT

încheiat azi, după Apocalipsă

În urma epuizării tuturor metodelor posibile şi chiar imposibile, aplicate pe subiectu’ în cauză;

În urma epuizării tuturor răbdărilor de care am dispus în mai noua mea calitate de iniţiator, precum şi a acumulării în această perioadă a mai multor categorii de nervi, de existenţa cărora, recunosc, habar n-aveam;

Vă aduc la cunoştinţă următoarele constatări proprii şi personale:

Nivelul subiectului:

- cunoscut de el: buricul pământului;

- constatat de mine: undeva spre centrul pământului.

După cum observaţi, avem aceeaşi poziţie în ceea  ce priveşte nivelu’.

Inteligenţa subiectului:    

- cunoscut de el: IQ: 133 (cică a făcut nişte teste online şi i-a dat acest rezultat);

- constatat de mine: nu mă pot pronunţa, întrucât în urma testelor date de mine, acestea au fost prea bulversate de inteligenţa subiectului şi nu au dorit să-mi arate rezultatu’, iar eu n-am mai insistat. (s-ar putea să-i fi dat cu minus la testele făcute online, anume -133)

După cum observaţi, neputându-mă pronunţa, a rămas ca la început.

Mintea subiectului:   

- cunoscut de el: minte de îngheaţă apele, ar fi de preferat să nu vă uitaţi în gura lui;

- constatat de mine: într-o primă fază, am intenţionat să pătrund în mintea subiectului, folosind un ferăstrău. După mai multe încercări eşuate, am renunţat la ferăstrău, dar să ştiţi că am pătruns din prima cu drujba (după ce în prealabil, am ascuţit lama acesteia ca la carte). Înăuntru am găsit doar un şomoldoc de hârtie igienică roz. Nu, nu m-am atins de şomoldoc. Oricum n-aveam ce să fac cu el pentru că era deja folosit (probabil de cineva care a pătruns în mintea subiectului cu mult înaintea mea). Nu, n-am găsit neuroni, ceea ce nu duce neapărat la concluzia că subiectu’ n-are neuroni. Eu pun pariu că are, dar aceştia lucrează sub acoperire. Sunt atât de "subacoperiţi", încât umila mea  persoană nu  i-a putut depista, din păcate. Aaaa, am folosit şi lupa, dar tot degeaba.

După cum observaţi, aici există unele mici, chiar foarte mici contradicţii.

Logica subiectului:   

- cunoscut de el: are o logică foarte bună. Foloseşte periuţa de dinţi cu partea corespunzătoare, ţinând corect periuţa de coada acesteia.

- constatat de mine: eu zic că n-are. Dar, deh...nici eu nu mai sunt atât de sigură.  Aşa-zisa lui logică m-a bulversat până şi pe mine.

După cum observaţi, şi aici există contradicţii, dar este cuvântul subiectului împotriva cuvântului meu, ca iniţiator.

Concluzii: Subiectu’ are toate calităţile cunoscute şi încă necunoscute de noi, oamenii de rând. E numa’ bun de făcut experimente pe el. 

Propuneri: După epuizarea tuturor experimentelor pe care le-aţi putea face pe subiect, expulzaţi-l, fraţilor, din Galaxie! Io zic că nu-i de-al nostru.

PS:  Am ferecat poarta şi am dat cheia la topit. Vă rămâne doar să aduceţi mascaţii  s-o spargă.

Drept pentru care, am încheiat prezentul referat, azi, după Apocalipsă.

                                                                                                          Semnătura,

                                                                                                            Ex - Profa

                                                                                                                 S.S.

                                                                                                         (indescifrabil)

Ziduri şi porţi

.

Recunosc, m-a ferit Divinitatea să mă întâlnesc de prea multe ori, de-a lungul vieţii, cu Prostia. Iar acele puţine întâlniri au fost atât de scurte, încât nu m-au afectat în niciun fel. Inconştient, poate, am ridicat în jurul meu ziduri anti-prostie, astfel încât aceasta să n-aibă prea multe şanse de a invada lumea mea şi numai a mea. Cu timpul, aceste ziduri, la început timide, s-au consolidat, s-au înălţat, nelăsând niciun locşor vulnerabil. Cu excepţia unuia. Poarta. Orice îngrădire are şi o poartă. Poarta mea era ferecată bine de tot, cu ditamai lacătu’. Cheia era aruncată undeva. Habar nu mai aveam unde o aruncasem. Eram aproape sigură că nu voi avea nevoie de ea. Până acum câteva luni când... O voce atât de cunoscută şi dragă mie, îmi spune şoptit că e musai să deschid poarta. (de ce m-o fi anunţat şoptit, nici acum nu ştiu).

 - Ştii prea bine că nu sunt de acord.

 - Ştiu, dar trebuie. Aşa mi s-a transmis. Tu trebuie s-o iniţiezi.

 - Dar de ce tocmai eu?

 - Pentru că eşti singura în măsură, bla bla bla (au urmat nişte aprecieri pe care eu nu dau doi bani), poate poţi s-o scoţi la liman cumva. Nu ştiu, tu ai fost aleasa. Şi, apoi, scrie în fişa postului...”precum şi orice alte dispoziţii...”

 - Aha, ok, deci e vorba de ce scrie în fişa postului. În fişa postului meu, nu scrie nimic despre iniţiatul Prostiei!

 - Încearcă. Ai metode. Ştiu că poţi. Ia-o ca pe o provocare, îmi spune zâmbind.

 - Dar nu vreauuuuuuu....am spus mai şoptit decât fusese anunţul, atât de şoptit, încât nici n-am deschis gura... şi pentru prima dată am urât acel zâmbet.

În următoarele minute care s-au scurs de la anunţul şoptit, mi s-au derulat în minte diferite secvenţe din viaţa mea...l-am  revăzut pe tata, am  revăzut pe unii colegi din liceu, până şi chipul primului iubit mi-a apărut la un moment dat...simţeam de parcă trăiam ultima clipă a vieţii mele pe pământ. Groaznic sentiment.

La ce bun să ridici ziduri, dacă ai o poartă? 

La ce bun ca poarta să fie ferecată, dacă n-ai dat cheia la topit? 

La ce bun să ai totuşi o cheie aruncată, astfel încât să nu poată fi găsită, dacă e ordin s-o cauţi şi să deschizi poarta cu mâinele tale?

Caut cheia. Ce mai, e musai s-o deschid. Pe ea. Pe poartă. Dar unde naiba oi fi aruncat-o? În ce hău? În ce colţ al hăului? Aaa, mi-am adus aminte (aşa-mi trebuie, dacă am o memorie bună). O găsesc. Exact  unde şi cum a aruncat-o. E destul de ruginită. Poate n-o să meargă totuşi, dacă e ruginită (vise, ai vrea tu). Încerc destul de timid cheia. N-a mers din prima (moment în care în ochii mei apăruse o speranţă timidă rău de tot). Încerc a doua oară (aşa-mi trebuie, niciodată nu mă dau bătută). A doua oară a mers. Pffffffff, asta e! Până aici mi-a fost! Poarta se deschide, cu scârţâiturile de rigoare. Ţin de poartă, de teamă să nu se deschidă prea repede. Mai am nevoie de câteva clipe pentru a mă acomoda cu ideea. Ţin în continuare de poartă. Mă minunez şi eu de câtă putere am. Cineva din afară trage de poartă. Cineva vrea ca poarta să se deschidă mai repede decât aş vrea eu. Încă nu văd prea bine cine este. Dar ştiu. Încep să-i simt şi mirosul. Bleahhhh! Şi deodată, dau nas în nas cu Ea. Primul lucru pe care-l văd este părul. Are părul nespălat de la începuturile lumii, îmi zic. Lung, dar nespălat. Deci, e clar, până aici mi-a fost, îmi repet. Poarta-i larg deschisă. Ea intră cu un rânjet care mi-a dat o stare de greaţă pentru tot restul vieţii. 

 - Bună ziua! 

 - Bună, spun sec. 

 - Eu sunt. 

 - Da, ştiu. Eu nu sunt. Am încetat să mai fiu!

Şi, uite-aşa, votarăm iar

A treia oară într-un an. An de criză, evident. Votatu’ ar putea deveni fără probleme sportul nostru naţional. Dacă ne străduiam puţin, am fi putut vota de patru ori anul ăsta. De exemplu, puteam să organizăm un referendum în care românaşii să răspundă la următoarea întrebare: Sunteţi de acord cu venirea Apocalipsei în Romanica? Păi ce? Don’şoara Apocalipsă vine aşa când vrea ea în ţărişoara noastră? Să vină dom’le când vrem noi, nu când vrea ea. Până când ne hotărâm noi când trebuie  să apară, don’şoara să stea cuminte în banca ei. Dar despre Apocalipsă, cu prima ocazie...

Dom’le, eu recunosc, m-am dus la votare şi nu numai că m-am dus, dar am şi votat. Şi mai recunosc că am votat aproape de fiecare dată când mai marii neamului m-au chemat s-o fac (cu o singură excepţie). Fac parte din oamenii care, deşi n-au avut de unde alege, totuşi au ales din toate relele, acel rău puţin mai mic (doar puţin), pentru că merg pe principiul învechit şi chiar expirat că, dacă nişte naivi au murit (conştienţi sau nu de cauză) la revoluţie pentru ca noi, copiii de atunci, să avem mai multe drepturi decât au avut părinţii noştri, atunci e de bun simţ să-ţi exerciţi drepturile câştigate pentru tine de alţii. 

Şi, da, de cele mai multe ori, ne merităm soarta cu vârf şi îndesat. Încă sunt uimită de scorul obţinut de cei de la PP-DD. Mintea mea nu poate înţelege cum naiba ăştia au obţinut un procent atât de mare! Mintea mea încă nu poate înţelege cum naiba te poţi uita în gura unuia ca DD. E ca şi cum te-ai uita într-un canal sau într-un WC la care nu s-a tras niciodată apa. În fine, românaşii noştri fac ce ştiu ei mai bine, anume politică şi, în pauze, votează după cum îi duce mintea. Avea Dinescu o expresie...aceea cu pusu’ rahatului în raza de acţiune a unui ventilator. Ventilatorul îşi face treaba de minune!!!